“Are doar 18 ani!”- replica unei femei dupa ce a aflat de aventura sotului... pe care l-a calcat apoi cu masina

O femeie furioasa dupa ce a aflat ca sotul ei a inselat-o cu o tanara de 18 ani s-a razbunat pe acesta calcandu-l cu masina.

Maria Addis (34 de ani) l-a lovit pe Mark (37 de ani) cu aproape 4 kilometri pe ora pe o alee din fata casei, dupa o confruntare verbala. Femeia aflase ca sotul ei, de meserie profesor, avea o aventura cu o fosta eleva in varsta de 18 ani, relateaza The Telegraph.

“Are doar 18 ani”, i-ar fi strigat femeia, inainte sa intre cu masina in barbatul cu care are doi copii si cu care este casatorita de 15 ani.

In instanta, martorii au afirmat ca i-au vazut pe cei doi soti certandu-se pe o strada din Soth Wales, femeia fiind indignata de varsta fetei. La randul sau, barbatul isi cerea inapoi telefonul pentru ca nu voia ca sotia lui sa vada “unele mesaje” din el. Aceasta s-a incuiat in masina familiei, in timp ce sotul ei era afara. Nu a durat mult pana cand femeia a pornit masina si a dat peste sotul ei, lovindu-l la un picior.



Maria Addis s-a ales cu o amenda de 500 de lire si sapte puncte de penalizare la permisul de conducere. Sotul acesteia nu a renuntat se pare la iubita mai tanara, care figureaza si pe contul acestuia de Facebook la categoria “relatii”.

sursa

Beneficiile consumului de porumb fiert

Beneficiile consumului de porumb fiert sunt numeroase şi includ reglarea glicemiei, prevenirea bolilor de inimă şi a malformaţiilor congenitale.

Porumbul este cea mai versatilă cereală din lume şi este un aliment de bază în numeroase ţări, inclusiv în Statele Unite şi Africa.

Boabele de porumb sunt surse excelente de vitamine, minerale, fibre şi antioxidanţi – substanţe care conferă energie, îmbunătăţesc digestia şi previn numeroase afecţiuni, cum ar fi constipaţia, hemoroizii, boala Alzheimer şi chiar unele forme de cancer, mai ales cel colorectal.

„În această perioadă este ideal consumul de porumb fiert deoarece nu este schimbată în nici un fel structura bobului de cereală. Aşadar, consumul porumbului „de lapte“, cum i se mai zice în popor, este recomandat pentru că beneficiem din plin de fibre, elemente minerale, vitamine, grăsimi esenţiale şi caroten (n.r. – pigmentul care dă culoare boabelor de porumb)“, spune dr. Corina-Aurelia Zugravu, medic nutriţionist.

De asemenea, porumbul fiert este o gustare sănătoasă şi naturală pe timp de vară şi are relativ puţine calorii, completează medicul.

Trebuie să fim totuşi atenţi la cantitate, pentru că, deşi este o gustare delicioasă, 100 de grame de porumb însumează în jur de 300 de calorii, deci nu vă înfruptaţi din porumbul fiert fără măsură.

Cât despre pesticidele folosite în agricultură, pentru înlăturarea dăunătorilor şi creşterea rapidă a recoltei, dr. Zugravu precizează:


„Nu trebuie să ne temem de chimicale. Chiar dacă s-a aplicat vreun pesticid, reziduurile se concentrează în ştiulete, nu în boabele de porumb“.

Beneficiile consumului de porumb fiert pentru digestie

Cantitatea crescută de fibre din compoziţia boabelor de porumb (18% din doza zilnică recomandată într-o porţie de porumb) ajută la ameliorarea problemelor de digestive cum ar fi constipaţia, dar şi la prevenirea apariţiei hemoroizilor sau a cancerului de colon, precum şi a sindromului de intestine iritabil sau a diareei.

Complexul de vitamine B din porumb, în special tiamina şi niacina, menţin buna funcţionare a sistemului nervos şi previn declinul cognitiv cauzat de înaintarea în vârstă (boala Alzheimer, demenţa).

Beneficiile consumului de porumb fiert pentru gravide

De asemenea, porumbul este o sursă importantă de acid pantotenic (vitamina B5), nutrient cu rol major în asimilarea grăsimilor din organism, iar carenţa de acid folic (vitamina B12) în rândul femeilor însărcinate poate duce la apariţia malformaţiilor şi greutate redusă a fătului la naştere.

Porumbul este, de asemenea, o sursă importantă de vitamina E, un antioxidant natural esenţial pentru dezvoltarea organismului şi întărirea sistemului imunitar.

Abundenţa de minerale conţinute de boabele de porumb contribuie din plin pentru sănătatea noastră, încă din copilărie. Fosforul, de exemplu, este esenţial pentru dezvoltarea sistemului osos şi muscular şi ajută la buna funcţionare a rinichilor, iar magneziul este benefic pentru inimă şi creşterea rezistenţei oaselor.

Alte minerale importante conţinute de porum sunt zincul, fierul (care ajută la prevenirea anemiei), cuprul şi seleniul – element puţin întâlnit în alimentele de bază.

Beneficiile consumului de porumb fiert. Are efect anti-cancerigen

Porumbul conţine caroten şi alte substanţe cu proprietăţi antioxidante (acid ferulic, antociani) care luptă cu radicalii liberi ce provoacă inflamaţii în corp şi cresc riscul de cancer. Antioxidanţii au capacitatea extraordinară de a provoca apoptoza celulară, adică de a distruge celulele bolnave, şi de a proteja ţesuturile sănătoase.

În acelaşi timp, consumul de porumb fiert este indicat şi persoanelor cu afecţiuni ale inimii dar şi celor care vor să prevină astfel de probleme de sănătate.

Porumbul reglează nivelul de colesterol din sânge iar acizii graşi din compoziţie au capacitatea de a îndepărta colesterolul „rău“, prevenind astfel depunerea de grăsime pe vasele de sânge, hipertensiunea arterială şi, prin urmare, scade riscul de infarct şi accident vascular cerebral.

Porumbul poate regla şi nivelul de zahăr de sânge, fiind astfel un aliat al bolnavilor de diabet, care se confruntă cu o deficienţă de insulin şi cantităţi mare de glucoză în organism.


Beneficiile consumului de porumb fiert se răsfrâng şi asupra pielii şi ochilor. Porumbul este o sursă bogată de betacaroten, care odată ajuns în organism este transformat în vitamina A, esenţială pentru o vedere bună şi o piele sănătoasă.

sursa

De ce apar aluniţele. Expunerea la soare fără protecţie, moştenirea genetică şi hormonii, printre cauzele care duc la apariţia aluniţelor

Aluniţe mai mici sau mai mari avem cu toţii încă de la naştere, însă nu de puţine ori se întâmplă ca acestea să apară pe parcursul vieţii. Iată câteva dintre cauzele apariţiei de aluniţe.

În popor se spune că cine are aluniţe multe este norocos.

Medicii spun însă că apariţia acestora peste noapte, dar şi modificarea dimensiunii, a culorii şi a formei aluniţelor ar trebui să tragă un semnal de alarmă şi să ne trimită direct la medicul dermatolog pentru un consult amănunţit.

Aluniţa este, de fapt, o aglomerare de mai multe celule ale pielii care produc melanină, pigmentul care dă culoarea specifică a pielii.

De ce apar aluniţele. Soarele şi moştenirea genetică

De cele mai multe ori, aluniţele apărute pe parcursul vieţii sunt cauzate de factorul genetic, însă există şi teoria conform căreia acestea ar apărea ca răspuns la expunerea la soare, scrie romedic.ro.

Aşadar, aluniţele ar putea fi prevenite prin aplicarea de loţiuni cu factor de protecţie, cu 20-30 de minute înainte de expunerea la soare.

De ce apar aluniţele. Hormonii pot influenţa apariţia aluniţelor

De asemenea, studiile arată că aspectul aluniţelor se poate modifica şi ca urmare a influenţelor hormonale. De exemplu, la vârsta pubertăţii aluniţele se înmulţesc, în timpul sarcinii au tendinţa de a se închide la culoare iar pe măsură ce îmbătrânim culoarea acestora se estompează.

Culoarea aluniţelor variază, de la roz la maro închis, şi se pot prezenta sub forma unor pete, care nu ies în relief, sau a unor excrescenţe pe piele.

Aluniţele trebuie ţinute sub observaţie tot timpul deoarece, deşi majoritatea sunt benigne, există riscul să evolueze în melanom, cel mai agresiv cancer de piele.

Forma neregulată, diametrul ce depăşeşte 5-6 milimetri, culoarea neuniformă, mâncărimea, uscarea aluniţelor şi sângerarea acestora, apărută mai ales în sezonul cald, sunt motive de îngrijorare şi trebuie mers la medic pentru investigaţii.

Metode prin care se pot îndepărta aluniţele inestetice
Excizia chirurgicală, care presupune îndepărtarea aluniţei cu ajutorul bisturiului şi se face sub anestezie locală. La final se suturează ţesuturile pentru a încinge zona.
Electrocauterizarea, care se foloseşte pentru îndepărtarea nervilor mai mari şi constă în eliminarea termică a ţesutului. Nu este necesară sutura.
Laserul, o metodă care este utilizată pentru aluniţele inestetice, iar procesul de vindecare este scurt.


Deşi aluniţele sunt considerate un semn al frumuseţii şi de cele mai multe ori nu prezintă un pericol, este bine să fie monitorizate şi ne prezentăm la timp la doctor dacă observăm modificări bruşte.


sursa 

Credinta religioasa

Prin "credinta religioasa" (religious faith) se întelege credinta în existenta lui Dumnezeu si în unele doctrine religioase în lipsa argumentelor epistemice în favoarea acestora - adica plecând de la concluzia ca argumentele cosmologic, teleologic, ontologic, miracolelor etc. nu sunt convingatoare.
Întrebarea de la care voi pleca aici este : Sunt argumentele date în favoarea tezei "credinta în Dumnezeu/doctrinele religioase e justificata, acceptabila în lipsa argumentelor pentru existenta lui Dumnezeu" corecte? Voi arata ca nu.

Credinta religioasa la Toma d'Aquino :

Prezentare :

Dupa Toma, ("Summa contra Gentililor") adevarurile religioase se împart în cele ale ratiunii si cele ale credintei. Primele - care includ propozitii precum "Dumnezeu exista" si "Dumnezeu e atotputernic si omnibenevolent" - pot fi demonstrate prin argumentare rationala. Celelalte - ca de exemplu propozitiile "eucaristul e sângele si corpul lui Isus" - nu pot fi cunoscute si stiute de ratiune. Totusi, ele pot fi cunoscute fiind revelate de Dumnezeu oamenilor prin intermediul Bibliei si bisericii.
Dupa cum spune Anthony Kenny în cartea "Faith and Reason", NY: Columbia U. Press, 1983, p70, conform viziunii lui Toma, credinta religioasa e : a) intelectuala (în sensul ca e capabila de a fi articulata în limbaj); b) opaca (în sensul ca adevarurile credintei nu pot fi demonstrate ca adevarate folosind argumentatia logica); c) rationala (în sensul ca exista motive bune pentru a crede ca Dumnezeu a revelat aceste adevaruri oamenilor); d) libera (însemnând ca nu e nimic în logica sau în natura umana care sa-l forteze pe individ sa creada); e) gratuita (în sensul ca credinta e un dar de la Dumnezeu) si f) sigura (un credincios adevarat nu are rezerve si nici un dubiu asupra unui articol de credinta).
E important de subliniat ca, dupa Toma, desi adevarul P al credintei nu poate fi demonstrat rational, propozitia Q - Dumnezeu a revelat P - poate fi astfel demonstrata, cel putin în mod probabilistic. (Vezi si William Rowe - "Philosophy of Religion", Wadsworth, 1978, p172.)
Toma da 3 ratiuni în apararea lui Q :
1. Profetiile scripturii s-au îndeplinit.
2. În traditia crestina au avut loc miracole. (Summa contra gentililor, cartea 1, cap 7)
3. Biserica crestina a avut succes fara a promite placeri carnale în viata de apoi si fara a recurge la violenta.
A se retine ca la Toma credinta în Dumnezeu nu e bazata pe credinta religioasa (irationala) ci e o preconditie a acesteia în anumite doctrine crestine : trinitatea, eucaristul, întruparea, botezul etc.

Evaluare critica :

În primul rând, nu e clar ca avem de ce sa acceptam preconditia conceptiei lui Aquino referitor la credinta religioasa - anume ca Dumnezeu exista. Argumentele lui pentru existenta lui Dumnezeu sunt problematice : De exemplu, în a doua cale, Toma sustine ca nu poate exista un regres la infinit al cauzelor. Totusi, Wes Morriston în "Craig on the Actual Infinite" /Religious Studies (articolul lui Morriston poate fi gasit si aici : http://stripe.colorado.edu/~morristo/actual-infinite.html) arata ca argumentele date pentru aceasta concluzie nu sunt convingatoare. În a treia cale, Toma comite sofismul compozitiei. În plus, teismul trebuie sa faca fata problemei raului, noncredintei, atributelor incoerente, confuziei etc. Urmatorul link :http://www.infidels.org/library/modern/nontheism/atheism/arguments.html prezinta aceste probleme în detaliu.
Cele 3 argumente pe care Toma le da în apararea propozitiei Q sunt deasemenea neconvingatoare.
Nu avem deloc motive bune sa credem ca profetiile biblice s-au îndeplinit. De exemplu :
* Conform Genezei 2:17, Adam va muri în ziua în care va mânca fructul. Totusi, el nu a murit atunci, ba mai mult, a trait 930 de ani. De notat ca acelasi cuvânt este folosit în vechiul Testament cu sens de a muri fizic.
* Conform Iosua 17:17-18, Efraim si Manase îi vor alunga pe Canaaniti, dar conform Judecatori 1:27-29, ei nu i-au alungat.
* Conform Exodul 3:8 israelitii vor trai într-un tarâm vast, foarte bogat iar conform 2 Samuel 7:10 ei nu vor fi deranjati de nimeni. Stim însa ca nu a fost asa. Etc.
Nu e clar nici ca avem motive sa credem ca exista într-adevar miracole. Sa luam cunoscutul caz al vindecarilor de la Lourdes. Multi cercetatori recunoscuti au negat caracterul supranatural al unor "vindecari" celebre. De pilda, în cazul lui Serge Perrin, somitati medicale precum Donald Harter, Dummond Rennie, Robert Levine etc. au sustinut ca nu avem de ce sa credem ca avem de-a face cu o vindecare miraculoasa. Vezi articolul "Lourdes", scris de Ellen Berstein, Encyclopaedia Brittanica, 1982, p. 134. Mai mult, avem motive sa credem ca clasificarea acelor vindecari ca fiind "miraculoase" este urmarea cunostintelor medicale insuficiente ale celor care au facut-o la momentul respectiv. Într-adevar, daca aceasta clasificare s-ar datora cunostintelor medicale insuficiente, atunci ne-am astepta ca odata cu progresul medicinei sa apara din ce în ce mai putine vindecari considerate miraculoase si exact asta s-a întâmplat. Din 1883 pâna în 1947, nu mai putin de 5000 de vindecari au fost clasificate ca fiind inexplicabile (aproximativ 78 pe an), dar din 1947 pâna în 1980 numai 28 (mai putin de una pe an).
În plus, multe biserici interioare si exterioare crestinismului au avut succes în modul specificat de Toma. Este clar ca aceasta nu poate însemna ca Dumnezeu a revelat adevaruri religioase acestor traditii religioase, din moment ce ele prezinta propozitii contrare sau chiar contradictorii iar astfel de propozitii nu pot fi toate adevarate în acelasi timp.
În sfârsit, pretentia lui Toma cum ca biserica crestina nu s-a folosit de violenta pentru a-si câstiga adepti e cel putin dubioasa.

Credinta religioasa la Kierkegaard :

Prezentare :

(Pentru o comparatie între Toma si Kierkegaard a se vedea J. Kellenberger "Three Models of Faith", International Journal for Philosophy of Religion 12, 1981, p. 219.)
Dupa Kierkegaard ("Concluding Unscientific Postscript", Princeton U. Press, 1941), credinta religioasa este un angajament sau devotiune (commitment) totala si pasionala fata de Dumnezeu. Persoana care are aceasta credinta - "cavalerul credintei" cum e numita de Kierkegaard - ignora complet orice dubiu. Aceasta nu înseamna ca respectiva persoana nu ar fi constienta de posibilitatea erorii. Cavalerul credintei întelege ca în conformitate cu gândirea rationala, obiectiva - credinta lui în Dumnezeu nu e justificata. Cu toate acestea, dupa Kierkegaard, tocmai pentru ca nu e bazata pe o judecata obiectiva, credinta religioasa e atât de valoroasa. El sustine ca certitudinea obiectiva aduce dupa sine o stagnare spirituala. Credinta religioasa însa contine risc, pericol si aventura - toate esentiale pentru cresterea si dezvoltarea spirituale. Astfel, Kierkegaard respinge ca irelevante pentru credinta crestina nu numai apelul la argumente traditionale pentru existenta lui Dumnezeu dar si orice recurs la dovezi istorice pentru a substantia afirmatiile scripturii.

Evaluare critica :

În primul rând, conceptia credintei religioase a lui Kierkegaard poate fi condamnata din ratiuni etice.
Fara îndoiala ca pentru multi indivizi exista ceva atragator în a crede în ceva sau în cineva în ciuda dovezilor contrare. De exemplu, credinta în inocenta unui prieten în ciuda evidentelor care indica vinovatia poate fi admirata de unii; la fel si în cazul unui patriot care ramane loial tarii în ciuda unor practici nationale aparent condamnabile. Dar, dupa cum spune J. Mackie în "The Miracle of Theism", Oxford: Clarendon Press, pp.215-6, admiratia noastra ar trebui sa devina condamnare când dovezile devin puternice si vina respectivilor clara. În mod evident, realizam ca e periculos sa ne ghidam dupa credinta oarba si atat de pasionata.
Cavalerul credintei al lui Kierkegaard e un fanatic (lucru subliniat si de Walter Kaufmann în "From Shakespeare to Existentialism", NY:Doubleday, 1959 p.117). Stim din istorie raul incomensurabil datorat fanatismului. Acelasi Kaufmann numeste la p.178 fanatismul ca fiind una dintre cele mai mari calamitati ale umanitatii - "one of the great scourges of humanity". Dupa cum remarca Michael Martin în "Atheism: A Philosophical Justification", Temple U. Press, p.252, credinta religioasa a lui Kierkegaard nu e o virtute ci un viciu.

În al doilea rând, e greu de vazut cum viziunea lui Kierkegaard despre credinta religioasa poate fi reconciliata cu cea a unui Dumnezeu complet bun - Mackie "Miracle..." p. 216. Cum ar putea dori un Dumnezeu omnibenevolent ca creaturile sale sa aiba credinta oarba în el ? În mod cert ca Dumnezeu nu ar putea dori ca oamenii sa fie fanatici, mai ales când se cunosc efectele malefice ale fanatismului.
Mai mult, exista un alt motiv pentru care credinta lui Kierkegaard e incompatibila cu Dumnezeul teismului clasic si deci implicit al crestinismului. Dupa Kierkegaard, ar trebui sa credem în improbabilitati si absurditati si, din moment ce crestinismul e absurd si paradoxal, ar trebui sa credem în Dumnezeul crestin. Dar se prea poate sa existe religii sau credinte si mai aberante decat cele crestine. Unii au sugerat ca unele din învataturile Koranului sunt mai absurde decat unele crestine si ca ideea conform careia Nero ar fi încarnarea lui Dumnezeu e si mai de necrezut decat cea ca Isus ar fi acesta (tot Kaufmann, p.198). Chiar daca aceste comparatii ar fi incorecte, se pot imagina cu usurinta doctrine religioase extrem de incredibile : de exemplu credinta în zei care ar lua forma unor girafe purpurii. Daca am urma recomandarea lui Kierkegaard, ar trebui sa credem în aceste lucruri mai degraba decât în Dumnezeul crestin. În mod clar, Dumnezeul crestin nu ar fi de acord.
În plus, de ce sa credem ca rationarea si gândirea obiective ar duce la o stagnare spirituala asa cum afirma Kierkegaard ?

De remarcat ca exista filosofi crestini importanti ca Robert Adams ("Kierkegaard's Arguments Against Objective Reasoning in Religion" in Philosophy of Religion, Balmont:Wadsworth,-editor Luis Pojman p. 408-417) care l-au criticat detaliat pe Kierkegaard.

Credinta religioasa la Plantinga :

Prezentare :

Urmând linia de gândire trasata de gânditori reformati - însemnând cei influentati de Calvin - Alvin Plantinga în articole precum "Is Belief in God Properly Basic?" Nous 15, 1981 pp. 41-51 si "Is Belief in God Rational?" in Rationality and Religious Belief, editor C.F. Delaney, Notre Dame Press, 1979, pp. 7-27 sustine ca argumentele traditionale date pentru existenta lui Dumnezeu nu sunt necesare pentru o credinta teista justificata. El îl citeaza cu aprobare pe Calvin care afirma ca Dumnezeu i-a creat pe oameni în asa fel încât acestia sa aiba o tendinta puternica de a crede în Dumnezeu. Daca nu ar fi existat pacatul în lume, oamenii ar crede în Dumnezeu cu aceeasi intensitate si spontaneitate cu care cred în existenta altor persoane, lumii exterioare, trecutului etc.
Desi aceasta tendinta naturala de a crede în Dumnezeu este partial suprimata, ea poate fi declansata de o varietate mare de conditii : "de privirea cerului înstelat, majestatii muntilor, frumusetii unei flori". Aceasta tendinta de a-l accepta pe Dumnezeu e perfect rationala; nici un argument rational pentru existenta lui Dumnezeu nu e necesar. Conform lui Plantinga, credinta în Dumnezeu e "properly basic" adica "justificat fundamentala".

În plus, Plantinga insista spunând ca desi epistemologii reformati permit (sau îngaduie) ca credinta în Dumnezeu sa fie justificat fundamentala, asta nu înseamna ca ei ar permite oricarei credinte sa fie justificat fundamentala. El recunoaste ca nu a oferit vreun criteriu pentru ceea ce ar fi justificat fundamental. Totusi, aceasta nu ar fi necesar deoarece se poate sti ca unele credinte în anumite împrejurari nu sunt justificat fundamentale chiar si fara a avea un astfel de criteriu enuntat explicit. Astfel, Plantinga spune ca epistemologii reformati pot sustine în mod corect si coerent ca credintele în voodoo sau astrologie nu sunt fundamentale.

Plantinga încheie zicând ca adeptii unor ateisti precum Russel sau Madelyn Murray O'Hare se poate sa nu fie de acord ca credinta în Dumnezeu sa fie justificat fundamentala; totusi aceasta critica nu e relevanta deoarece criteriile comunitatii crestine nu sunt obligate sa se conformeze exemplelor lor - comunitatea crestina e responsabila pentru setul ei de exemple nu pentru cele ale lor.

Evaluare critica :

1. Pretentia lui Plantinga ca propunerea lui nu ar permite oricarei credinte sa devina justificat fundamentala e înselatoare. E adevarat ca nu orice credinta ar fi astfel din punctul de vedere al epistemologilor reformati. Dar ele pot fi vazute astfel din punctul de vedere al altei comunitati - critica adusa de Wesley Robbins în "Is Belief in God Properly Basic?", International Journal for Philosophy of Religion, 14, 1983, pp. 241-248. De exemplu, adeptii religiei voodoo ar putea spune ca atâta timp cât sunt de baza în comunitatea lor, credintele lor sunt rationale. Dupa cum spune chiar Plantinga, fiecare comunitate e responsabila de alegerea setului de exemple în formularea criteriului de acceptabilitate si fiecare decide ce ar trebui inclus în acest set.
Apare astfel un relativism aberant.

2. Acelasi relativism aberant apare chiar si în cadrul crestinismului. Plantinga pare sa aiba impresia ca în comunitatea crestina exista un consens cu privire la ce credinte sunt de baza si ce conditii justifica aceste credinte. Dar nu e chiar asa. Unii crestini cred în Dumnezeu pe baza argumentelor traditionale sau a experientelor religioase, de unde rezulta ca credinta lor nu e fundamentala în sensul lui Plantinga. La fel, lipseste consensul în privinta credintelor doctrinare : autoritatea Papei, natura lui Cristos, caile spre mântuire etc. Mai mult, nu exista în cadrul crestinismului vreun acord privitor la conditiile care ar declansa aceasta credinta fundamentala : unii cred ca ea e declansata ascultându-l pe Papa; altii s-ar opune violent.
Conform lui Plantinga, toate denominatiile crestine desi au credinte contradictorii pot fiecare sa sustina în mod justificat ca credintele lor sunt rationale, ceea ce însa întelegem ca e absurd.

3. Atâta timp cât credinta ca nu exista Dumnezeu ar fi fundamentala pentru ei, ateistii ar putea deasemenea în mod justificat sustine ca credinta în Dumnezeu e irationala relativ la credintele lor de baza si la conditiile care duc la lipsa credintei fara a evalua critic argumentele pentru existenta lui Dumnezeu. Asa cum credinta în Dumnezeu ar putea fi declansata de privirea cerului înstelat si de citirea Bibliei, la fel ateismul ar putea fi declansat de observarea raului din lume - vezi Paul Draper "Evil and the Proper Basicality of Belief in God", Faith and Philosophy, vol.8 nr. 2 1991, p135. - si de citirea operelor lui Ingersoll sau Holbach. Teistii se poate sa nu fie de acord, dar este asta relevant ? Pentru a-l parafraza pe Plantinga, trebuie criteriile ateiste sa se conformeze criteriilor comunitatii crestine ? Evident ca nu. Comunitatea ateista e responsabila de setul ei de exemple, nu de al lor.
Cum putem reconcilia atunci fundationalismul reformat al lui Plantinga cu omnibenevolenta lui Dumnezeu ? Mai exact, daca ateistii pot nega în mod justificat existenta lui Dumnezeu, cum mai pot fi ei pedepsiti de acesta din cauza necredintei lor ?

4. Poate ca într-adevar, în prezent nu exista un criteriu clar pentru ceea ce ar putea fi o credinta justificata, dar credinta în Dumnezeu pare în mod special nepotrivita în acest sens. Dupa cum arata Martin în "Atheism:..." p. 274 exista disanalogii clare între credinta în Dumnezeu si credintele de baza permise de fundationalismul clasic cum ar fi credinta în alte minti si în lumea exterioara. Exista multe alternative plauzibile pentru credinta într-un Dumnezeu omnibenevolent, omnipotent si omniscient dar exista putine daca nu chiar deloc alternative la credinta în alte minti si lumea exterioara. Mai mult, chiar daca nu suntem de acord cu argumentele date contra existentei lui Dumnezeu, în mod evident trebuie sa le luam în considerare si sa încercam sa le neutralizam. Într-adevar, Plantinga încearca în detaliu sa rezolve problema raului. Pe de alta parte, chiar daca exista multe argumente contra credintei în lumea exterioara, ele nu sunt în mod serios acceptate ca aratând ca nu exista lume exterioara. Dupa cum spune Martin, ateismul si agnosticismul sunt optiuni vii pentru multi oameni inteligenti; solipsismul e o optiune numai pentru bolnavii mintal.
As mai adauga ca exista deasemenea multe contraargumente fata de argumentele sceptice vizavi de lumea exterioara. De exemplu "Does Putnam's Argument Beg the Question Against the Radical Skeptic? Bad News for Radical Skepticism", Olaf Muler, Erkenntnis, 54, 299-320, 2001; "The Self Defeating Character of Skepticism" Douglas Long, Philosophy and Phenomenological Research, vol. 52, nr1, 1992, p67.

5. Dupa cum am vazut, Plantinga, urmându-l pe Calvin, spune ca unele conditii care declanseaza credinta în Dumnezeu sau anumite credinte despre Dumnezeu pot justifica aceste credinte. Desi Plantinga nu se refera în general la aceste conditii, el da câteva exemple si le asemuieste conditiilor care ne justifica afirmatiile perceptuale si de memorie. Problema aici e slabiciunea analogiei dupa cum arata Garry Gutting în "Religious Belief and Religious Skepticism", Notre Dame, 1982, p83. Înainte de a considera o credinta perceptuala sau de memorie ca fiind justificat fundamentala, trebuie sa avem motive bune sa consideram ca memoria si perceptia noastra nu sunt deficitare. Un astfel de motiv ar fi ca perceptia si memoria noastre sa se acorde cu cele ale perechilor noastre epistemologice - adica a egalilor nostri în ceea ce priveste inteligenta, perspicacitatea, onestitatea, profunzimea si alte virtuti epistemice relevante - vezi si Richard Grigg "Theism and Properly Basic: a Response to Plantinga", International Journal for Philosophy of Religion, 14, 1983, p.126. De exemplu, daca perceptiile mele nu coincid macar în general cu cele ale altor privitori cu vederea normala în circumstante obisnuite si cu experienta mea nonvizuala - de exemplu ca simt ceva solid când întind mâna - nu as avea nici o justificare pentru a considera ca credinta mea ca am în fata un zid rosiatic e în mod justificat fundamentala.
Pe de alta parte am vazut însa ca lipsa acordului e o caracteristica importanta a credintelor religioase. Diferite credinte sunt declansate în diversi oameni cand privesc cerul, de pilda : credinte panteiste, raspunsuri pur estetice sau nu au nici o reactie. În plus, putem presupune ca daca ar fi fost crescuti în medii nonteiste, indivizii nu ar avea raspunsuri teiste. La fel, o varietate mare de credinte sunt declansate în cazul citirii bibliei : unii sunt nedumeriti de contradictii, altii devin sceptici, altii cred ca Dumnezeu le vorbeste etc.
Deci spre diferenta de perceptie si memorie, nu avem de ce sa credem ca credinta în Dumnezeu e justificat fundamentala din moment ce conditiile care o declanseaza cauzeaza multe dezacorduri în rândul perechilor epistemologice.

sursa

Definita unui gamer

In primul rand intentionam sa deschid acest topic in sectiunea pentru Jocuri, dar mi se pare un subiect mult mai potrivit aici, deoarece acest mesaj se adreseaza mai mult non-gamerilor.

Am deschis acest topic cu scopul de ai ajuta pe oameni sa-i inteleaga pe gameri si ca un mic manifest impotriva tuturor articolelor din presa scrise de catre jurnalisti si "psihologi" cu privire la jocurile video care transforma orice gamer intr-un monstru antisocial si impotriva parerilor extrem de cretine (scuzati cuvantul)a unor oameni plini de prejudecati care ii vad pe gameri drept niste virgini onanisti, fara prieteni, care isi iau mereu bataie in viata reala si care sunt gata sa bage oricand cutitul in cineva din simplul motiv ca nu mai disting realitatea de un joc video.

Eu am impartit oamenii care se joaca jocuri video in patru categorii:jucatori casual, pasionati de gaming, obsedatii de jocuri si oameni bolnavi psihic. In continuare voi vorbi despre fiecare categorie:

Jucatori casual
Acesti oameni nu isi ocupa timpul in mod special cu jocuri video, dar uneori mai incearca cate unul. Cei mai multi din aceasta categorie joaca joculete online facute in Flash, MMO-uri Browser Based, sau jocuri pe telefon/tableta, dar mai sunt si cei care isi mai instaleaza cate un joc mai serios pe PC si il joaca pana il termina, fie se mai inscriu la o sesiune de joc cu prietenii in retea. Acesti oameni nu au o pasiune pentru jocuri, jocurile video reprezentand doar o metoda de a-si omori plictiseala cand chiar n-au altceva de facut in timpul liber. Uneori i se mai intampla si unui astfel de jucator sa dea peste un joc care sa-l "prinda" si o perioada de timp sa se gandeasca doar la ce va mai face in jocul respectiv si cum il va termina, dar dupa terminarea lui, sau dupa ce raman blocati la un nivel, vor abandona jocul. Unii oameni din aceasta categorie ii mai acuza si ei pe pasionati si obsedati ca stau prea mult in fata unui monitor si ca nu au viata sociala.

Pasionati de gaming
In aceasta categorie intru si eu. Pentru pasionati, jocurile video reprezinta mai mult decat o modalitate de ocupare a timpului liber, reprezinta deja un hobby. Acestia sunt cei care se joaca cu scopul de a se relaxa. Un pasionat de gaming este ceva mai critic si mai pretentios in legatura cu marfa pe care o incearca. Acestia pot face deosebirea dintre un joc bun si unul extrem de prost, ca de exemplu, Portal este un joc excelent, in timp ce Metin2 (ca si orice alt MMO coreean) este o mare prostie. In primul rand, un pasionat de gaming nu se va lasa pacalit de o grafica atractiva, de pretul enorm al jocului, sau de cantitatea de sange si mate care curg din adversarii virtuali macelariti.

Pasionatii de gaming vor pune pret mai mult pe gameplay si poveste. Si da, am spus "poveste"? Posibil ca pentru multi oameni care n-au jucat nimic niciodata, dar in schimb isi permit sa-si dea cu parerea, faptul ca jocurile au poveste este o noutate si deja nu mai reprezinta o chestie in care omori oameni virtuali toata ziua fara motiv. Povestea unui joc care se respecta poate fi una foarte complexa, cu personaje bine conturate. Diferenta dintre un film bun facut dupa un roman excelent si un joc video cu o poveste excelenta este aceea ca in jocul video tu devii protagonistul, sau protagonistii. Am dat peste povesti emotionante, altele amuzante, altele care te pot motiva sa-ti urmezi visele. In jocuri pot aparea personaje foarte complexe, de care chiar te poti atasa, sau le poti uri. Au fost cazuri in care mi-a parut foarte rau cand un personaj a murit, sau cazuri in care m-am bucurat ca un personaj foarte enervant m-a tradat intr-un mod miselesc, astfel incat povestea jocului sa-mi ceara sa-l omor. A existat si un caz in care mi-a parut rau cand un personaj carismatic m-a tradat, fiind apoi nevoit sa-l omor.

Sa revenim la pasionatii de gaming. Pasionatii de gaming sunt acei oameni care nu doar ca au drept hobby gamingul, dar sunt si aceia care ajung sa cumpere jocuri deoarece pirateria este urata si distruge industria, urmaresc mereu stiri despre gaming si emisiuni pe aceasta tema. Inteleg ca un joc este doar un joc si nu este cazul ca intr-un MMO sa se comporte ca niste Neanderthalieni atunci cand ceva nu merge asa cum se asteptau. Pentru ei un joc bun este o forma de relaxe si distractie.

Eu personal nu imi neglijez sarcinile in favoare unui joc. Recunosc, uneori se mai inmpla sa tot aman o sarcina pe care nu prea doresc s-o fac, dar cati nu fac la fel. Cand am de invatat, eu imi invat, cand sunt chemat de prieteni sa ies, ies, cand trebuie sa fac ceva ce m-a rugat mama, fac. Restul timpului il ocup jucandu-ma si urmarind emisiuni despre gaming, sau citind review-ri la jocuri. Uneori, mai fac si pauze de la gaming, timp in care fie confectionez ceva, fie citesc o carte.

Deasemenea pot trai si fara jocuri, dar cat timp PC-ul merge bine si sunt acasa ma joc. Am avut de multe ori PC-ul stricat pentru o perioada de timp si aproape ca nu i-am simtit lipsa, cu exeptia cand a trebuit sa fac un proiect pentru scoala si a trebuit sa apelez la rude si prieteni ca sa-mi procur si sa editez informatiile necesare. Am fost plecat de acasa zile intregi, departe de orice ar insemna PC si nici nu-i simteam lipsa.

Obsedatii de jocuri
Am ajuns si la acea categorie de jucatori care ies mai mult in evidenta si in care de multe ori sunt inclusi pe nedrept si pasionatii. Printre acesti oameni se numara si oameni nu foarte sociabili (bine, recunosc ca nici eu nu sunt foarte sociabil, dar cel putin pot comunica cu oamenii binisor cand este cazul si am si ceva prieteni apropiati care sunt jucatori casual). Faptul ca nu sunt foarte sociabili se datoreza personalitatii, a unor traume, sau a unor complexe. Jocurile video nu devin decat o modalitate de a umple golurile.

Multi deja nu mai joaca din placere. Singurul lor scop este sa termine cat mai multe jocuri pe nivele maxime de difilcultate si sa se simta mandrii de realizarile lor. Cand ajung la MMO-uri, scopul lor va fi sa devina cei mai buni si sa-i domine pe toti. Uneori, cand intalnesc prea multe obstacole in atingerea scopului, incep sa devina agresivi verbal pe chatul jocului, uneori ajungand sa-i acuze pe jucatorii mai buni ca triseaza, iar cand ii domina pe jucatorii mai slabi sa le rada in fata si sa-i numeasca "noobi" ca sa stie si ei cine este seful in jocul respectiv.

Aici voi include si o subcategorie a gamerilor nesimtiti. Aceasta specie de gameri este prezenta in MMO-uri. Deobicei ei sunt copii frustrati din diverse motive care isi doresc sa se simta superiori. Ajung sa fie obsedati de putine jocuri, dar pe care le joaca in exces, avand ca singur scop avansarea in nivel si perfectionarea reflexelor, astfel incat sa domine pe oricine. In cazul unui joc de echipa, atunci cand din echipa fac parte incepatori, acestia ii vor injura si critica pentru fiecare greseala, uitand ca si ei au fost la fel la inceput si vor arunca toata vina pe ei in cazul unui esec. Acesti jucatori iau jocul mult prea serios. Ei sunt foarte nesuferiti, atat in joc, cat si in realitate. Nu rateaza nici un moment sa faca pe sefii unui incepator si sa-l injure si sa faca misto de el ca nu e la acelasi nivel ca el. Iar daca ar fi la acelasi nivel, tot ar vor incerca sa-l domine.

Obsedatii, de multe ori isi neglijeaza sarcinile. Uita ca au nevoie de hrana in incercarea lor disperata de a se impune intr-o lume virtuala dedicata relaxarii, nu a frustrarilor si violentei verbale. Totusi, si ei sunt oameni si trebuiesc intelesi, nu acuzati!

Ar mai exista si o categorie de mijloc intre pasionati si obsedati, dar nu mai vorbesc despre ea.

Bolnavi psihic
Bolnavi mintal sunt peste tot. Faptul ca se mai si joaca este partea a doua, dar acest lucru nu a provocat boala, sau i-a impins sa faca anumite lucruri.

Il vom lua drept exemplu pe Anders Breivik, un om pe care il urasc foarte mult si care consider sa ar merita pedeapsa cu moartea. Initial l-am urat pentru genocidul comis, apoi l-am urat si mai rau pentru o declaratie care ia facut pe gameri sa para niste monstrii insetati de sange. Acesta a declarat ca s-a antrenat jucand World of Warcraft si Call of Duty. Ceva mai cretin ca asta n-am auzit, dar de atat a avut nevoie un nongamer care uraste gamerii. In primul rand, WoW este un MMORPG, adica un joc din ala pe care il joci cu mai multi si in care faci cateva clickuri pe adversarul pe care vrei sa-l omori, tintirea facandu-se automat, tu nu trebuie decat sa-ti faci o strategie de atac si sa-i dai avatarului comanda de a folosi diferite abilitati speciale atunci cand este posibil, iar CoD nu este chiar cel mai eficient mod de a te antrena sa folosesti o arma de foc, adica exista jocuri care te invata sa reglezi reculul la arme, dar dadea un astfel de joc ca exemplu, poate il mai credeam si putea fi luat in serios. In al doilea rand, actiunile lui nu s-au datorat gamingului, ci unor afectiuni serioase la mansarda.

Oamenii care ajung sa recreeze secvente din jocurile video,exceptandu-i pe cei care joaca teatru, si ajung sa faca rau altor oameni, sau lor insisi, sunt doar idioti cu probleme la cap, nu oameni normali. Comportamentul unui om tine de educatie, nu de faptul ca se joaca jocuri violente.

Mie imi plac jocurile deoarece in ele pot face lucruri care in realitate fie mi se par imorale, fie imposibile, fie ilegale. Jocurile violente mi se par distractive, imi place sa terorizez populatia unui oras virtual, sa iau oameni pe capota in timpul unor curse ilegale si sa arunc sedii ale politiei in aer. In schimb, in realitate nu mai sunt de mult capabil sa fac rau unui om. Cand eram mic, mai intram in incaierari cu altii, ca doar eram niste copii prosti pe atunci, dar tot atunci nu aveam PC si ma jucam doar uneori pe Terminator. In schimb, de cand am inceput sa ma joc am devenit din ce in ce mai calm, asta, plus inca un lucru pe care n-am sa-l mentionez aici. Acum chiar nu ma mai bat nu nimeni, pot sa ma contrazic, sa-mi exprim parerile insotite de argumente, dar nu mai termin neintelegerile prin bataie. Plus ca si in jocurile online ma comport civilizat si ii ajut pe incepatori, fara sa vreau ceva in schimb si fara sa ma cred superior lor.

Mai nou, s-au gasit cateva intrebuintari destul de utile pentru jocurile video, in special in medicina. Acest lucru este prezentat in cadrul unei editii din NewsX, pe care o veti putea vedea la sfarsitul postarii. Pana atunci am sa va dau exemple de cateva jocuri excelente care ies din tiparele create de nongameri pentru jocuri:

Portal 1 si 2: Acestea sunt doua din acele jocuri in care trebuie sa-ti folosesti logica intr-un mod distractiv. Si da, am zis "logica", multe jocuri te pun sa-ti folosesti des logica. In acest joc este vorba despre un computer malefic, care dupa ce a omorat toti oamenii din laboratorul in care a fost creat, a rapit o fata care este nevoita sa testeze un aparat care poate deschide doua portaluri doar pe anumite suprafete si care comunica intre ele. Pentru a termina cele doua jocuri va trebui sa rezolvi o multime puzzle-uri logice cu ajutorul dispozitivului respectiv. Rezolvarea multor puzzle-uri au la baza folosirea legii inertiei, motiv pentru care, in SUA, profesorii pot primi gratuit acest joc pe care sa-l foloseasca in cadrul orelor de fizica.

Syberia 1 si 2: Un alt joc in care trebuie sa-ti folosesti logica si sa rezolvi diferite puzzle-uri. Deasemenea are si o poveste superba si care te motiveaza sa-ti urmezi visurile. Spre deosebire de Portal, eroina acestui joc nu moare. (nota: Syberia nu este Siberia, ci este o insula legendara din joc unde traiesc mamuti)

Minecraft: Ok, Minecraft este cel mai subiectiv joc facut vreodata. N-are nici un fir narativ, sau vreun scop prestabilit de joc. Pur si simplu, jocul iti permite sa faci o gramada de lucruri, iar tu facu doar ce iti place. Poti vana enimale pentru hrana daca vrei, sau poti doar trai din agricultura. Ai optiunea ca noaptea sa te lupti cu monstrii, sau poti dezactiva acest lucru di meniu. In curand vei putea face comert cu alti oameni din joc. Poti doar sa construiesti ceea ce iti doresti, singura limita fiind imaginatia. Poti juca singur, sau cu prietenii, sau poti intra pe un server public si juca cu alti oameni din toata lumea. Tu decizi ce vrei sa faci.

Deja sunt cam obosit ca sa mai corectez textul, asa ca imi cer scuze pentru orice greseala gramaticala, de scriere, sau exprimare!

Va astept cu pareri PRO, sau CONTRA si cu intrebari la care voi raspunde mainie!
 

Multumesc tuturor celor care mi-au citit postarea, in special psihologilor care au ascultat si versiunea unui gamer despre ce inseamna sa te joci!  

sursa

Comportament deviant

Datorita stratificarii sociale si naturale a oamenilor, societatea cuprinde indivizi cu o mare diversitate, de la conduite adecvate normelor si valorilor vietii, pâna la conduite de înc 21521p1519v 59;lcare a lor. Cum societatea nu este o interactiune mecanica de indivizi, reactiile fata de procesele, faptele si deciziile individuale sau de grup sunt indubitabil variate.

Cei mai multi oameni se conformeaza la normele sociale, însa un numar de indivizi, din motive personale sau din cauze sociale, manifesta o atitudine potrivnica regulilor sociale. Acestia se abat de la conduita generala si genereaza fenomenul deviantei. Devianta apare ca un mod specific de a gândi si a actiona fata de mecanismele sociale de reglementare a comportamentelor umane si sociale: permis / interzis, corect / incorect, just / injust, libertate / constrângere, acceptabil / inacceptabil, acord / dezacord, moral / imoral. Judecarea comportamentelor se face, obisnuit, în aceasta dihotomie, în care unii sunt buni si altii sunt rai. În fiecare societate se stabileste cadrul legal de actiune a individului si a grupurilor, iar dincolo de acest cadru exista doar devierea de la principiile si regulile acestuia.

Devianta este definita ca "orice act, conduita sau manifestare care violeaza normele scrise sau nescrise ale societatii ori ale unui grup social particular" (S. Radulescu, "Devianta", în Dictionar, 1993, p. 167), sau "ansamblul conduitelor si starilor pe care membrii unui grup le judeca drept neconforme cu asteptarile, normele sau valorile si care, în consecinta, risca sa trezeasca din partea lor reprobare si sanctiuni" (Maurice Cusson, Devianta, în Tratat, p. 440). Prima definitie accentueaza comportamentul care încalca normele, cea de a doua subliniaza discordanta dintre conduita individuala sau grup si asteptarile fata de acesta. Oricum, devianta constituie reflexul fata de ceea ce este considerat norma de catre o colectivitate. Orice abatere de la principii si reguli dupa care se organizeaza viata colectiva este considerata devianta. Orice afirmare a deviantei este strâns legata de zona de permisivitate a comportamentelor indivizilor. De aceea, devianta cuprinde o mare diversitate de conduite: ilegale, imorale, antisociale, excentrice. Trebuie spus ca în continutul deviantei intra actiuni ce nu respecta anumite norme, dar ele sunt într-o masura tolerate. Moda, inovatiile, unele comportamente ale vârstei tinere, mai ales sub aspectul limbajului, sunt manifestari ale deviantei pentru ca ele se produc în afara normei sau paralel cu actiunea normei. Un comportament deviant este un comportament "atipic" diferit de pozitia standard si transgreseaza normele si valorile acceptate si recunoscute de catre un sistem social.

Devianta a constituit un obiect al interpretarii sociologice din varii perspective.

Cum societatea, si în special cea occidentala, era preocupata de asigurarea ordinii si a stabilitatii împotriva grupurilor si a indivizilor care încercau sau actionau împotriva normelor si valorilor ei, în plan teoretic s-a manifestat un interes special pentru explicarea proceselor, fenomenelor si comportamentelor deviante. Ne oprim la principalele orientari teoretice despre devianta, asa cum sunt ele prezentate în exegeza domeniului (S. Radulescu, 1994a, M. Cusson, 1997).

O prima paradigma este interpretarea deviantei ca efect al "patologiei sociale". În aceasta viziune organismul social este analizat la fel ca si organismul biologic, în linia deschisa de sociologul englez H. Spencer. Societatea este conceputa ca un organism viu. În evolutia ei poate cunoaste momente de "îmbolnavire", caracterizate prin dificultati de functionare. Patologia sociala este o conditie de producere a deviantei care reprezinta o abatere de la norma de comportament universal acceptata. Perturbarile determinate de mari procese sociale: modernizarea, urbanizarea, industrializarea au contribuit, din cauza patologiei sociale, la manifestarea deviantei de la norme. Identificarea organismului social cu organismul biologic a condus la conceperea deviantei ca o boala sociala. Or, studiile ulterioare au dovedit ca devianta este o încalcare a normelor si valorilor care cunosc o diversitate în functie de contextul cultural, istoric si social.

Reprezentantii scolii de la Chicago au dat o alta explicatie deviantei, pornind de la conceptul elaborat de W. Thomas si Fl. Znaniecki (1920), dezorganizarea sociala. În viziunea acestei orientari teoretice în orice societate trebuie sa fie ordine realizata printr-un consens al membrilor ei cu privire la respectarea normelor si valorilor comune. Dezordinea sociala apare atunci când în societate nu se mai actioneaza în conformitate cu normele si valorile stabilite de-a lungul timpului. Devianta apare astfel ca produs al dezorganizarii sociale provocate de industrializare, urbanizare, migratia sociala si spatiala.

Amestecul de norme si valori asociat cu neputinta indivizilor de a se integra în societate determina conduite de devianta la indivizii care nu au acces la mijloacele legitime de a solutiona situatiile lor, si atunci apeleaza la modalitati ilegitime cu mult mai eficiente, si în acest fel se ajunge la manifestari de devianta.

Teoria transmiterii culturale a lui E. Sutherland pune accent pe teza învatarii si transmiterii deviantei în cadrul procesului de socializare unde individul este obligat sa cunoasca valorile si normele grupurilor deviante.

Conceptia functionalist-structuralista asupra deviantei îsi gaseste o dezvoltare coerenta în sistemul sociologic al lui T. Parsons. Devianta este definita de T. Parsons ca efect al esecului solidaritatii sociale dintr-o anumita societate. Ea este o "disfunctie", urmare a conflictului dintre sistemul social si sistemul personalitatii, concretizat în încalcarea reglementarilor sociale de catre individ din interiorul grupului sau. Deoarece nu pot sa respecte cerintele rolurilor cu care societatea i-a investit, indivizii îsi schimba comportamentul într-un sens diferit de cel asteptat de catre societate. Devianta deriva, dupa Parsons, din lipsa unui control social asupra modului cum indivizii tin seama în conduita lor de cerintele ordinii sociale. Întarirea controlului social este sugerata de sociologul american ca o directie esentiala de prevenire si de înlaturare a deviantei.

Teoria conflictului se axeaza pe ideea despre devianta ca o consecinta a competitiei si inegalitatii sociale. De pilda, Richard Quinney a sustinut ca "legea este unealta clasei dominante" (apud Vander Zanden, p. 203) Sistemul capitalist legal determina manifestarea unui comportament ilegal orientat catre apararea privilegiilor si proprietatii. Devianta este provocata de însusi sistemul social prin inegalitatile sociale pe care le sustine.

Legea favorizeaza pe cei puternici si se manifesta împotriva celor defavorizati, acestia din urma fiind nevoiti, pentru a supravietui, sa adopte mijloace deviante.

Teoria "etichetarii" accentueaza pe ideea ca devianta nu este un fapt real, ci ea este o "eticheta" aplicata unor indivizi de catre alti indivizi sau de catre societate, în temeiul unor interese si principii. Edwin Lemert, Howard S. Becker si Kai Erikson pornesc de la premisa ca, într-o masura sau alta, întreaga societate este "devianta" însa numai unii sunt considerati devianti din cauza tendintei de a-i califica astfel prin ceea ce se considera a fi violare a normelor. În acest fel, indivizii etichetati ca devianti cred ei însisi în aceasta calificare a conduitei lor si se comporta ca atare.

Din prezentarea succinta a orientarilor teoretice despre devianta desprindem varietatea foarte mare de situatii sociale, culturale si umane ce pot da nastere la comportamente deviante, fiecare dintre conceptiile amintite cauta sa dea explicatii la un anumit mod de exprimare a deviantei si se demonstreaza dificultatea de a delimita cu rigoare faptele deviante într-o societate. Ramâne fundamentala conceptia ce sta la baza edificarii structurilor sociale, mai ales institutionale, de asigurare a unui mediu social de armonizare a intereselor individului cu exigentele sociale.

Teoria sociologica discuta fenomenul deviantei în doua directii, una predominant normativa, care acorda actelor de încalcare a legii si normelor un sens exclusiv negativ si o alta care accentueaza sensul pozitiv al actiunilor de eludare, schimbare sau revolta împotriva normelor (S. Radulescu, 1994a). În primul caz este o devianta negativa, iar în cel de al doilea caz se manifesta o devianta pozitiva. Rezulta ca judecarea actelor si conduitelor umane si sociale fata de norme trebuie facuta în contextul social, istoric si cultural concret, pentru ca, într-o societate, un comportament poate sa fie deviant, dar în alta societate acesta sa fie considerat acceptabil. Devianta este consecinta judecatii formulate asupra unei conduite în conformitate cu normele si valorile unui grup.

Devianta cuprinde si delincventa sau criminalitatea, actiune de distrugere a valorilor si relatiilor sociale protejate de normele juridice penale, sanctionata în mod organizat de catre agenti specializati ai controlului social. Caracteristicile delincventei sunt: violarea legilor si a prescriptiilor juridice care interzic asemenea actiuni; comportament contrar regulilor morale si de convietuire sociala; actiuni antisociale ce atenteaza la siguranta institutiilor si grupurilor sociale, provocând sentimente de teama si insecuritate în rândul populatiei (G.A. Theodorson, A.C. Theodorson, 1969, p. 111). Delincventa se distinge prin acte intentionate de agresiune si de atentare la cele mai importante valori umane si sociale, prin încalcari ale normelor penale si ale normelor de convietuire colectiva care apara ordinea publica, drepturile si libertatile individuale, viata, sanatatea, integritatea fizica si morala a persoanei. Delincventa este o problema sociala datorita efectelor profunde pe care le are asupra unor structuri sociale sau asupra întregii societati, dintre care amintim dezorganizarea sociala, cresterea tensiunilor sociale si a nesigurantei, alienare si stres, haos s.a. În acest fel scopurile si idealurile unei societati sunt deformate sau împiedicate a se afirma. Daca ne referim, de pilda, la telul urmarit, într-o societate, de a organiza viata sociala prin cooperare, manifestarile delincvente afecteaza puternic aceasta activitate, introducând blocaje în mecanismele de comunicare între oameni, de manifestare a raporturilor sociale bazate pe cooperare. De aceea, societatea ia masuri de prevenire si combatere a delincventei juvenile.

Sociologia studiaza delincventa ca proces si fenomen, iar investigarea sa cuprinde descrierea, inventarierea, explicarea si elaborarea de strategii necesare unor politici de înlaturare sau diminuare a efectelor faptelor antisociale, în legatura cu comportamentele deviante, dezorganizate sau inadaptate. Contextele sociale de generare a delincventei sunt esentiale în cunoasterea unora dintre cauzele ce o determina. Cultura, cutumele, traditiile, evolutia istorica a unei societati confera particularitati unora dintre faptele delincventei, ca si reactiei publice si institutionale fata de ele.

Pentru prevenirea actelor de devianta si de delincventa, societatea instituie controlul social asupra comportamentului indivizilor si grupurilor, precum si asupra structurilor institutionale. Controlul social este actiunea de reglementare a comportamentelor ce se manifesta într-o societate pentru conformarea lor la norme, principii si valori, comune tuturor membrilor societatii. Exista un control social coercitiv realizat de institutiile si agentii sociali desemnati sa asigure ordinea, stabilitatea si functionarea structurilor sociale, prin mijloace de forta sau prin amenintare cu forta fata de persoanele sau grupurile care încalca legile si normele vietii sociale. Controlul social institutional consta în actiunea prin mijloace si mecanisme sociale prin care se stabilesc interdictii si constrângeri cu privire la respectarea normelor si valorilor, si comportamentele permise între anumite limite juridice, morale, culturale sau religioase. Exista trei principale tipuri de control social:

1. socializarea, proces prin care individul de la primele zile este format sa se conformeze la normele sociale si, pe masura ce el creste, internalizeaza valori sociale care orienteaza comportamentul sau, iar ele devin o a doua natura pentru el. Integrarea în viata sociala îl determina pe individ sa-si formeze deprinderea de autocontrol, el identificându-se, de fapt, cu normele, principiile si reglementarile din structurile sociale în care se implica;

2. procesele de structurare a experientelor sociale ale individului produc un comportament bazat pe conformarea la mediul social din cauza ca el se naste si traieste într-un cadru social caracterizat prin restrictii. Însasi lumea fiecarui individ este o lume inevitabil limitata de cerinte, interese si aspiratii proprii, ca si de mijloacele ce-i stau la dispozitie în realizarea lor, sau în depasirea acestora. Însasi interactiunea oamenilor si organizarea lor în grupuri sau în organizatii sunt dimensiuni ale controlului social. Acceptarea implicarii într-un grup înseamna adaptarea la o lume bine delimitata;

3. constiinta pedepsei cu privire la actul încalcarii normelor sociale, comparativ cu constiinta rasplatii referitoare la actul de conformare la norme. Persoanele care încalca normele sunt pedepsite sau sunt afectate de ostilitate, ostracizare sau pot fi închise si chiar ucise, pe când cei care se conformeaza obtin prestigiu, popularitate si alte avantaje (Vander Zanden, p. 193). Asadar, controlul social se înfaptuieste prin sanctionare sociala, pedepsire, internalizarea normelor în procesul de socializare, integrarea individului în cadre institutionale.

În categoria persoanelor deviante intra o diversitate de oameni cu devieri comportamentale.

M. Cusson mentioneaza sapte categorii de conduite considerate deviante:

1. infractiunile si delictele;

2. sinuciderea;

3. consumul de droguri;

4. transgresiunile sexuale;

5. deviantele religioase;

6. bolile mentale;

7. handicapurile fizice (M. Cusson, Devianta, în Tratat, p. 439).



Sintetizând, în raport de gradatia de la cel mai voluntar la cel mai putin voluntar act, acelasi autor distinge trei categorii de devianti:

1. devianti subculturali, cei care contesta legitimitatea normelor si actioneaza pentru înlocuirea lor prin noi norme si valori. În aceasta categorie intra teroristii, disidentii, membrii sectelor religioase;

2. transgresorii, devianti care încalca deliberat o norma a carei legitimitate o recunosc;

3. indivizii cu tulburari de comportament, sunt cei cu un comportament ambivalent, deoarece caracterul voluntar al actului lor nu este nici clar acceptat, nici îndepartat. În aceasta categorie sunt inclusi alcoolicii, toxicomanii, cei cu tulburari mentale. Cât priveste pe handicapati, într-adevar, asa cum bine precizeaza M. Cusson, acestia nu pot fi încadrati în grupul deviantilor.

Unii sociologi au descris si alte fenomene ca fiind de domeniul deviantei, unul dintre acestea fiind marginalitatea. Astfel, în lucrarea The Polish Peasent (Þaranul polonez) W.I. Thomas si Fl. Znaniecki discuta despre marginalizare ca un proces de izolare a unei persoane sau a unui grup fata de societate, ce accepta pozitia periferica. Traind într-un mediu social de o mare diversitate, individul sau grupul care cauta sa se integreze întâmpina mari dificultati din cauza neputintei de a asimila valorile si normele sociale sau de grup, ceea ce conduce la manifestarea unor stari de ambivalenta, dezordine personala, destramarea vietii de familie, dezorientare (S. Radulescu, 1994a, p. 213). Un puternic conflict cunoaste individul marginal derivat din contradictia dintre socializarea primara si resocializare. În acest fel, marginal exprima conduite deviante cum sunt:conduita filistinului, individul care cauta sa conserve comportamentul sau conformist, dar accepta, meschin, noi norme si valori necesare adaptarii la realitate, conduita boemului, individul este o personalitate dinamica si se adapteaza la influentele noi ale mediului; conduita creatorului, individul cu capacitatea de a inova noi valori sau norme de actiune.

Conceptul de marginalitate a fost utilizat pentru prima oara de catre sociologul american Robert E. Park în lucrarea Race and Culture (Rasa si cultura, 1928). Marginalitatea este un fenomen ce decurge, dupa Park, din dezorganizarea sociala provocata de apartenenta la o dubla cultura. Din cauza lipsei resurselor, în orice societate exista grupuri de oameni situati la periferia societatii. Aceste grupuri marginale îsi construiesc un spatiu cultural propriu (norme, principii, valori, conceptii despre viata) si un comportament adecvat acestei situatii particulare.

Principalele caracteristici ale grupurilor marginale sunt: izolarea sociala, concretizata în refuzul comunicarii cu societatea globala sau cu alte grupuri; distanta sociala exprimata prin absenta sau raritatea contactelor sociale între indivizi;ambivalenta, manifestata prin oscilarea conduitei între norme si valori contradictorii; inadaptarea sociala derivata din conflictul dintre persoana individului si colectivitate; anomia psihica, starea de dereglare a comportamentului individului din cauza modificarilor intervenite în mediul sau social.

O teorie despre marginalitate si omul marginal a dezvoltat sociologul american Everett Stonequist, în lucrarea The Marginal Man (Omul marginal, 1937). Am analizat ideile lui despre grupurile minoritare sub aspectul rolului lor în creativitatea sociala.

Marginalitatea, pentru Stonequist, este un proces care cuprinde o diversitate de situatii, de indivizi si grupuri, cum sunt cele minoritare (rasiale, culturale, religioase, etnice, sociale). Migratia, educatia, casatoria determina parasirea de catre indivizi a grupului lor primar (originar) sau cultura de apartenenta, dar ei nu reusesc sa asimileze valorile noului grup sau ale culturii în care cauta sa se integreze, consecinta fiind ramânerea lor la marginea societatii sau în marginea grupului primitor. Omul marginal se caracterizeaza prin dualitatea comportamentului: parvenitul, individul care cunoaste o ascensiune sau decadere pe scara mobilitatii sociale, fara a mai tine la vechile lui valori; dezradacinatul, caracterizat printr-un comportament hibrid;aculturatul cel care a asimilat alta cultura si cauta sa se comporte conform noilor valori, tipic fiind africanul europenizat, evreul iesit din ghetou, orientalul occidentalizat.

sursa

Jucariile preferate alte copiilor tai?

Toti copiii au jucarii preferate, asta este clar. Unii copii imita comportamente, tata este mecanic in consecinta, jucariile preferate ale copilului sunt masinile. Sau nu.

Spre exemplu, aveam niste prieteni de familie, ce aveau o fetita care se juca numai cu masini. Desi ei nu aveau masina, nu aveau vreo legatura cu masinile, nu vorbeau despre masinutele, nu se uitau la emisiuni cu masini and so on. Si totusi jucariile preferate ale aceste fetite, nu erau avioanele, papusile, Lego, jucariile de plus, puzzle-urile sau figurinele ori jucariile interactive, jucarii de imitatie etc. Nu, doar masini. La un moment dat spre exemplu, a primit de ziua ei, joc de constructie si a inceput sa scoata piesele si sa le plimbe pe covor in curbe stranse si scartait de roti si frane si busituri, de genul "TUUUU-TUUUU".

De unde avea fetita aceasta pasiune? Habar nu am nici eu si nici parintii lor nu aveau cine stie ce idei in legatura cu fenomenul. Eu am un baietel spre exemplu, care are aceeasi varsta si la el toate erau papusi, incusiv masinile.

Am incercat din toate puterile sa il aducem pe calea cea dreapta si boy-ish, cu orice, de la jocuri educative, pana la jocuri creative, camioane, machete masini sau masini radio-comandate.
Lipsa totala de interes, ori era papusa ori era o jucarie useless. Pana la urma ne-am resemnat si ne-am zis ca este chestie de gusturi.

Ne-am gandit ca un criteriu ar fi pretul sau calitatea jucariilor. Fail total. Spre exemplu fii-mea s-a jucat mai mult cu max tow truck mini care a costat vreo 50 de lei, decat cu o nava star wars care costase  de 3 ori mai mult. Acelasi lucru l-a confirmat cand a primti un set de la lego care costase vreo 800 de lei, piata orasului si pentru care ne-a batut la cap 3 luni de zile si cu care s-a jucat vreo 3 zile. Apoi a revenit la un set destul de mic, din lego friends de ncii 150 de lei.

Ca sa nu mai spun ca sotia nu are nici o treaba cu coafor-ul si nici eu nu ma innebunesc dupa domeniu. Mai mult de atat, Andreea nu se uita la televizor.

In privinta jucariilor de plus insa, ambii copii au cazut de acord: sunt super tari si trebuie sa doarme cu ei in pat. Am strans la vreo 2 saci, de puffy pets topaila hamster, jucarii de plus jurassic-world, jucarie de plus - ursulet, aiurel de plus, donald duck de plus, minnie mouse geek - de plus, minnie mouse manhattan, personaje hotel transylvania, tiger de plus, ursulet de plus cu pernuta si tot ce mai contine cuvantul plus. Pe care bineinteles si-i pun in pat la ei sau la noi, depinde unde au chef sa doarma. Si care jucarii de plus, ocupa cam 96% din respectivul pat, astfel incat ei dorm inghesuiti intr-un colt sau noi dormim inghesuiti in alt colt. Depinde de seara.
Un lucru este sigur: fara jucariile de plus nu se poate dormi. Am avut surpriza placuta sa constat ca nu se poate dormi nici macar cand mergem la mare sau la munte. Caram dupa noi, bineinteles, cei 2 saci de jucarii de plus: ii aranjam in camera de hotel etc.

De vis, ce pot sa zic. Am inceput sa fac urticarie cand aud de jucatii de plus. Pana acum nu le suportam, acum le urasc insa de-a dreptul.

Comportarea in societate

” A astepta sa culegi altceva dintr-un pamant decat ceea ce a fost semanat in el, ar fi copilarie ”
Mihai Eminescu
Deseori am auzit intrebarea aceasta. Din pacate, raspunsurile sunt foarte diferite si nuantate, as putea spune. Indiferent de parerile noastre, exista reguli care trebuiesc respectate. Dar pentru a putea face acest lucru, mai intai, trebuie cunoscute si insusite. Problema majora este aceea ca, de cele mai multe ori, nu sesizam importanta lor. Sau chiar daca o facem, nu le acordam locul cuvenit, printre prioritatile noastre. Total gresit. Nerespectarea unor astfel de reguli, poate duce la o etichetare, a noastra, pe care va fi foarte greu s-o inlaturam, in timp.

Zilnic, ne lovim, pe strada, de persoane pentru care comportamentul este o grea povara. De foarte multe ori ne lovim, de ei, la propriu, iar la scuzele noastre, nu fac nici macar un minimum de efort, sa raspunda. Sau de cate ori nu auzim cuvinte urate, expresii, de-o vulgaritate revoltatoare, si toate acestea in medii unde decenta si bunul simt ar fi trebuit sa primeze.

Ne-am obisnuit, atat de mult, cu acest comportament tipic, incat exista riscul sa-l includem in normalitate. Si atunci ce-i de facut ? Am sa raspund foarte simplu. Sa-l corectam. Dar pentru a face acest lucru, in primul rand, trebuie sa stiu sa ma port eu insumi. Iar eu ce fac ? Ascult si inregistrez teorii, franturi din diverse surse, pareri, sau puncte de vedere credibile, in opinia mea, care ma determina sa afirm cu voce tare : ” am un comportament exemplar, stiu cu adevarat sa ma port ”. Oare, asa sa fie ? Nu, dragul meu prieten. Ca sa putem face o asemenea afirmatie, trebuie sa cunoastem foarte bine regulile, sa ni le insusim, sa le respectam si, mai mult decat atat, sa le punem in practica.

Cand vom trece de toti acesti pasi, vom putea spune, cu certitudine, ca avem un comportament decent si civilizat in societate. Pana atunci, insa, trebuie sa constientizam importanta acestui proces si sa-l pornim cat mai repede cu putinta.

Iata ceea ce, negresit, trebuie sa faci, pe parcursul unei zile, de dimineata pana seara :
cand iesi din casa, dimineata, indreptandu-te spre serviciu, saluta prima persoana care iti iese in cale (indiferent ca aceasta este femeia de serviciu sau directorul general de la firma ” X ”), cat si pe toate celelalte care vor urma, pe parcursul zilei.


daca persoana sau persoanele cunoscute, pe care le intalnesti, stau pe loc, tu esti acela care saluta primul.
asa cum se stie, cei care sunt in miscare (care se deplaseaza) saluta primii.
daca, in timp ce te deplasezi, intalnesti o cunostinta de sex feminin (care este, de asemenea, in miscare), tu esti cel care saluta primul.
daca treci pe langa un grup de persoane cunoscute, aflat in miscare, tu esti cel care saluta primul.
daca treci pe langa o persoana, mai in varsta ca tine, aflata in miscare, tu esti acela care saluta primul (acelasi lucru este valabil si daca treci pe langa o persoana mai mare in grad ca tine, din punct de vedere profesional).
regula este ca tinerii saluta primii, pe cei mai in varsta, barbatii saluta primii, femeile, si subalternii saluta primii, pe cei superiori lor.


saluta printr-o inclinare usoara a capului (nu a bustului), insotita, atunci cand este cazul, si de formulele necesare, in astfel de situatii.
daca intalnesti o persoana, pe care crezi c-ai cunoscut-o cu ceva timp in urma, dar nu esti sigur, este de preferat s-o saluti tu primul.
raspunde intotdeauna la salut.
zambeste cand saluti, dar nu numai atunci.
in metrou, in mijloacele de transport in comun, evita sa vorbesti tare la telefon sau cu cel de langa tine (nimeni, din celalalt capat al vagonului, nu este obligat sa asculte o conversatie, chiar daca este interesanta).
nu asculta muzica tare in mijloacele de transport. Este deranjant si foarte nepoliticos. In afara de aceasta, nu toti au aceleasi ” gusturi ”.
atunci cand este cazul, ofera locul tau, persoanelor care au nevoie. Nu astepta sa vezi ce fac altii si sa te ” orientezi ” in functie de ei.
nu te inghesui si nu te sprijini pe cel de langa tine.
atunci cand stranuti, foloseste batista (igiena impune acest lucru).
nu stranuta si nu tusi spre alte persoane (pune mana la gura si indreapta capul in jos).
daca te intalnesti cu o colega si mergeti impreuna spre serviciu, pe jos, ai grija ca tu sa te afli, intotdeauna, pe partea dinspre exterior a trotuarului, spre bordura (in felul acesta o protejezi de eventuale neplaceri, ce pot aparea pe sosea).
nu uita sa saluti, de fiecare data, cand intri intr-un magazin mic sau in firma la care lucrezi.
cand intri si cand iesi din lift, nu uita sa saluti (apropo, in lift, daca sunt multe persoane, nu sa acorda prioritate la coborare, primul care coboara este cel din fata usilor. Pe masura, insa, ce liftul se descongestioneaza, se poate acorda prioritate femeilor si persoanelor in varsta).
cand ajungi la serviciu, primul care te intampina este portarul. Evident, ca trebuie sa-l saluti.
cand intri in birou, daca sunt doar cativa colegi, ii saluti, pe fiecare in parte, dand mana cu ei, in ordinea importantei.




daca sunt, insa, mult mai multi, ii saluti, fara a da mana cu fiecare in parte, printr-un simplu gest de inclinare a capului.
strangerea de mana nu trebuie sa fie moale, dar nici exagerat de puternica (evita sa saluti pe cineva, cand ai mana rece sau chiar umeda).
intotdeauna trebuie sa-l privesti in ochi, pe cel pe care-l saluti (altfel se poate considera lipsa de respect).
cand se saluta, prin strangere de mana, primul care trebuie sa intinda mana, este cel mai in varsta, femeia sau cel ce-ti este superior pe plan profesional.
intotdeauna (ca barbat), trebuie sa te ridici in picioare, cand saluti sau cand faci cunostinta cu cineva.
femeia nu trebuie sa se ridice de pe scaun, decat atunci cand saluta un superior, la serviciu, sau cand acorda salutul unei persoane, mult mai in varsta decat ea, careia doreste sa-i arate respectul cuvenit.
nu da mana cu cineva, decat dupa ce ti-ai scos manusa. Daca si el poarta manusi, dati mana, fara sa le scoateti niciunul dintre voi.
femeia nu este obligata sa scoata manusile.
sarutatul mainii este un gest de maxima politete. El, insa, trebuie facut doar in incaperi, in institutii si niciodata pe strada.


daca se pune problema ca pranzul sa-l iei la un restaurant, in compania unei colege de serviciu, ai grija ca tu sa intri primul, pe usa restaurantului, si nu ea. La iesire, insa, colega ta va fi prima, iar tu o vei urma.
nu acelasi lucru trebuie sa-l faci, atunci cand intri oriunde, in alta parte, insotit de o doamna. Vei acorda prioritate, insotitoarei tale, atat la intrare cat si la iesire.

Acestea au fost doar cateva reguli, ce ne sunt necesare, indiferent de varsta, profesie, sau nivel intelectual. Ele ne ajuta sa convietuim, unii cu altii, sa-i respectam pe cei de langa noi, si sa traim cu decenta, de care noi oamenii, avem atata nevoie.

Sa auzim de bine,
Shalin Sambert

sursa

Codul bunelor maniere

Ştim că nu e frumos să vorbim în timp ce mestecăm, să ascultăm muzică fără căşti în mijloacele de transport în comun şi orice spaţii publice, să aruncăm pe jos ambalaje de alimente sau alte gunoaie. Mulţi dintre noi au învăţat aceste reguli elementare de politeţe încă din copilărie. Dar în ce împrejurări e acceptabil să fumezi din ţigara electronică şi în care nu? Când şi cum poţi vorbi la telefonul mobil fără a fi considerat prost-crescut? E OK să-ţi laşi scaunul pe spate când călătoreşti cu avionul? E clar, codul manierelor are nevoie de o actualizare, pentru a cuprinde şi aceste noi provocări ale existenţei contemporane.

Ceea ce numim „bunele maniere” reprezintă, desigur, o convenţie. Dar asta nu înseamnă că sunt lipsite de importanţă, că ar fi un moft. Ele au apărut în contextul condiţiei de fiinţă socială a omului, în scopul de a ne face viaţa mai uşoară tuturor. Reducând tensiunea, atenuând fricţiunile sociale, diminuând stresul, micşorând şansele de conflict, netezind calea spre cooperare, bunele maniere au avut mereu un rol esenţial în viaţa speciei umane. Cu cât sunt mai mulţi cei care respectă codul stabilit la un moment dat, cu atât relaţiile sociale se desfăşoară mai lin, mai puţin tensionat, mai productiv.

Dar regulile de bună purtare n-au fost mereu aceleaşi, au evoluat odată cu lumea, cu societatea, reflectând schimbările prin care treceau comunităţile umane. Iar azi ne aflăm într-o fază în careschimbările rapide aduse de progresul tehnologic dau naştere la fel de fel de „noutăţi” care trebuie incorporate în codurile de maniere, pentru a face viaţa cât mai uşor de suportat, pentru cât mai mulţi dintre noi.

Avem nevoie de un nou ghid al manierelor, e clar. Să recurgem, aşadar, la unul cu tradiţie, unul dintre cele mai vechi şi respectate „branduri” în domeniu: Debrett's.

Debrett's a publicat, începând de la mijlocul secolului trecut, o serie de ghiduri de etichetă, mai generale sau mai specializate pe diferite culturi ale lumii sau pe diverse aspecte ale vieţii.

Recent, ca răspuns la foarte numeroasele mesaje prin care oamenii cereau lămuriri asupra comportamentului recomandabil în diferite împrejurări, editura a publicat un „manual de etichetă”, de aproape 500 de pagini - Debrett's Handbook -, în care sunt tratate şi aspecte actuale care creează confuzie chiar şi în cazul persoanelor bine educate şi realmente dornice să se comporte civilizat.

Nou-apărutul manual Debrett’s are la bază analiza a peste 10.000 de întrebări puse de oamenii din întreaga lume în ultimele 12 luni, privind comportamentul civilizat în diferite situaţii.

Comentând apariţia cărţii, într-un articol recent, Jo Bryant, editorul care a compilat regulile cuprinse în acest ghid modern, spunea:

„Numărul întrebărilor primite demonstrează el singur că manierele sunt încă excepţional de importante pentru oameni. A şti cum să te comporţi în diferite situaţii sociale poate însemna să păşeşti pe un adevărat teren minat, dar elementul-cheie este să ţii seama întotdeauna de cei din jurul tău.”

Iată câteva dintre recomandările manualului Debrett's legate de folosirea unor dispozitive şi facilităţi specifice vieţii moderne.



Telefonul mobil

Folosirea telefonului mobil este o problemă dezbătută deja de ani buni, de când acest dispozitiv a intrat în viaţa noastră, însoţindu-ne permanent, şi pe stradă, şi la serviciu, până şi în dormitor.
(Foto: Shutterstock.com)

A evita să-l folosim în timpul mesei, în cursul unui interviu de angajare, la teatru sau cinematograf, galerii de artă sau orice loc în care se cere linişte sunt deja recomandări cunoscute (chiar dacă nu întotdeauna respectate). Dar se pot ivi şi situaţii mai „nuanţate”, după cum o dovedesc întrebările puse de public editurii, întrebări cărora Debrett’s le dă un răspuns în noua sa carte. Conform manualului Debrett’s, e nepoliticos în general să dăm mai multă atenţie telefonului mobil decât unei persoane în carne şi oase, motiv pentru care ar trebui să punem deoparte telefonul nu numai când luăm masa în compania altcuiva, ci şi atunci când plătim la casă într-un magazin, de exemplu.



Ţigara electronică

Dacă utilizarea civilizată a telefonului mobil ocupă primul loc printre preocupările indicate de întrebările venite din partea publicului, pe locul al doilea se află unul dintre cele mai „proaspete” obiceiuri moderne, încă foarte nou şi, de aceea, generator de nedumeriri şi necesitând o clarificare: fumatul ţigărilor electronice.


Acestea n-ar trebui niciodată fumate în spaţiile de lucru de la serviciu, deoarece cei care fumează astfel creează impresia că nu se concentrează la treabă şi, în acelaşi timp, îi distrag şi îi deranjează pe colegii lor, afirmă ghidul Debrett’s.



Scaunul din avion

Multe întrebări s-au referit la înclinarea spre spate a spătarului scaunul din avion – realmente o problemă care îi sâcâie pe oameni. Înmulţirea deplasărilor cu avionul, reducerea progresivă, în ultimele decenii, a spaţiului dintre rândurile de scaune (deoarece companiile aeriene încearcă să înghesuie cât mai mulţi pasageri într-o aeronavă) şi preocuparea tuturor de a-şi asigura un pic de confort în timpul zborului, mai ales că oamenii călătoresc pe rute din ce în ce mai lungi, a dus la apariţia tot mai frecventă a unor „frecuşuri” şi chiar conflicte deschise între cei care vor să stea tolăniţi şi cei din spatele lor, cărora spătarul înclinat le apasă dureros genunchii.

O dovadă că această problemă există este lansarea unor dispozitive speciale destinate a-i împiedica pe pasageri să-şi încline scaunele şi a-i proteja astfel pe cei din spate de invadarea spaţiului lor. Unul dintre ele este Knee Defender, comercializat de compania americană Gadget Duck; constă din două piese de plastic care se fixează pe suporturile metalice ce susţin măsuţa din spătarul scaunului din faţă.

Dar asemenea dispozitive sunt şi ele un subiect de controversă (unii consideră că şi folosirea lor, plasându-le „pe şest” pe scaunul din faţă, e o impoliteţe) şi poate duce la discuţii în contradictoriu între pasageri, iar anul acesta au avut deja loc, din această cauză, câteva incidente serioase

Primul a avut loc pe 24 august 2014,în SUA; din cauza unui astfel de conflict, care a degenerat într-o ceartă violentă între doi pasageri, un avion al companiei United Airlines, care zbura pe ruta Newark-Denver, a fost nevoit să devieze de la traseul de zbor şi să aterizeze la Chicago. De atunci, au mai avut loc câteva incidente asemănătoare, soldate cu devieri de la traseu şi aterizări de urgenţă pe alte aeroporturi, pentru a-i debarca pe cei implicaţi în conflict. (Culmea este că, după incidentul de la 24 august 2014, vânzările de Knee Defender au sporit semnificativ.)

Pentru a evita asemenea situaţii, foarte păgubitoare pentru companiile de transport, mai multe dintre acestea au interzis utilizarea dispozitivului Knee Defender la bordul avioanelor lor.

Dar aceste interdicţii, evident, nu rezolvă problemele puse de scaunele rabatabile, mai ales când acestea sunt ocupate de pasageri prost-crescuţi, care, fără niciun avertisment, îşi înclină brusc spătarul, lovindu-I peste genunchi pe pasagerul din spate sau vărsând cafeaua pe care acesta o ţinea pe măsuţa prinsă de spătar ori întrerupându-i brutal activitatea la laptop-ul aşezat pe aceeaşi măsuţă.
(Foto: Shutterstock.com)

A început să se discute deja despre eliminarea scaunelor rabatabile pe anumite zboruri, un mic număr de companii aeriene au adoptat noi modele de scaune (mai puţin susceptibile de a deranja pasagerii din spate când cei din faţă vor să stea ceva mai întinşi), altele au renunţat la scaunele rabatabile pe cursele de scurtă durată, dar, pentru marea majoritate a călătorilor, problema încă persistă, agravată de „spaţiul pentru picioare” tot mai mic pe care îl au la dispoziţie. (Dacă, în urmă cu câteva decenii, acest spaţiu era, în avioanele liniilor aeriene americane, de 86 cm, acum s-a redus, în unele cazuri, la 71 cm.)

Până la rezolvarea problemei de către companiile aeriene însele, o soluţie ar putea-o constitui, în multe situaţii, tot încercarea de a negocia paşnic, în spiritul bunelor maniere, cu ajutorul convenţiilor sociale (numai să vrea toată lumea să le respecte, ca să existe un „limbaj” comun).

Ce spune ghidul Debrett’s în această privinţă? „E egoist să vă înclinaţi spre spate spătarul scaunului în cursul zborurilor care au loc în timpul zilei. Evitaţi, de asemenea, să loviţi cu picioarele în spătarul scaunului din faţă sau să vă ridicaţi ajutându-vă de el.”


În cursul zborurilor de noapte, o convenţie nescrisă permite, în general, înclinarea spre înapoi a scaunului, după ce s-au stins luminile, cu grijă, pentru a nu deranja pasagerii din spate. Nu-i luaţi pe nepregătite, avertizaţi-i cumva (cu ocazia asta vă şi uitaţi cine stă acolo (dacă sunt persoane corpolente şi/sau foarte înalte, cu picioare lungi, atunci s-ar putea să trebuiască să vă mulţumiţi cu o înclinare mai mică a scaunului – asta e, aţi avut ghinion, dar sunt multe alte lucruri mai rele în viaţă).

Problema scaunelor rabatabile şi a spaţiului din avion este realmente una dificilă, dar merită să încercăm să o rezolvăm paşnic; la urma urmei, drumurile cu avionul sunt oricum inconfortabile, de ce să le facem şi mai stresante printr-o ceartă pe tema spătarului de la scaun?

sursa

Devianta sociala si delicventa

În plan teoretic-conceptual s-au reelaborat şi redefinit noţiuni şi concepte de bază ale criminologiei, fundamentându-se un cadru general etiologic al infracţionalităţii, iar în plan metodologic s-au elaborat şi validat metode de investigaţie a diferitelor tipuri de manifestări şi comportamente antisociale, identificând şi evaluând factorii şi mecanismele care le generează sau favorizează, atât ca fenomen de grup, cât şi ca manifestare specifică a comportamentului individual.
Împreună cu celelalte ramuri ale ştiinţelor sociale, psihologia judiciară îşi propune să contribuie la aprofundarea cunoaşterii structurii şi funcţionalităţii microgrupurilor infracţionale, a zonelor vulnerabile ale acestora, pentru prevenirea, contracararea şi destrămarea lor.

Orice societate are o serie de norme scrise sau nescrise prin intermediul cărora poate aprecia dacă o anumită conduită sau un anumit act, este adecvat sau nu, se înscrie sau nu în modelul cultural prescris pentru toţi membrii ei. Aceste norme stabilesc modalităţile de sancţiune pentru toate conduitele sau actele care nu corespund aşteptărilor societăţii (unele sancţiuni se aplică în mod instituţionalizat, altele se aplică prin mecanisme neoficiale, informale).
Dacă am defini toate aceste conduite ori acte ca abateri de la normele de orice fel, am putea afirma că orice societate se confruntă, în cursul dezvoltării ei, cu manifestări de devianţă.

Devianţa desemnează nonconformitatea, încălcarea normelor şi regulilor sociale. Aceasta are o sferă mult mai largă decât criminalitatea, infracţionalitatea sau delincvenţa (denumită şi “devianţă penală”), deoarece include nu numai încălcările legii penale, ci toate deviaţiile de la comportamentul socialmente acceptat şi dezirabil (Rădulescu, 1994).

Comportamentul deviant este un comportament “atipic”, care se îndepărtează sensibil de la poziţia standard (medie) şi transgresează normele şi valorile acceptate şi recunoscute în cadrul unui sistem social. Diagnosticarea comportamentului deviant depinde de natura normelor sociale, de gradul de toleranţă al societăţii respective, ca şi de pericolul actual sau potenţial pe care îl prezintă devianţa faţă de stabilitatea vieţii sociale.

Devianţa nu poate fi înţeleasă ca fenomen sau ca un comportament detaşat de contextul social. Fiind intim legată de condiţiile fundamentale ale oricărei vieţi sociale, devianţa reprezintă un fenomen normal în cadrul evoluţiei societăţii, a moralei şi a dreptului, iar individul deviant nu trebuie considerat neapărat ca o fiinţă nesocializată, ca un element parazitar, neasimilabil, introdus în corpul societăţii, el avînd uneori rolul unui agent reglator al vieţii sociale (Durkheim, 1974). Devianţa, desemnând distanţarea semnificativă de la normele de conduită şi de la valorile sociale acceptate într-un spaţiu cultural determinat, într-o anumită societate şi la un moment dat, are atât o semnificaţie negativă, disfuncţională, cât şi una pozitivă, funcţională. În unele situaţii devianţa facilitează funcţionarea societăţii. Cei din afara rândurilor îi determină pe cei din “coloană” să fie mai uniţi. Altfel spus, devianţa consolidează conformarea, sancţionează, certifică normalitatea.
Extensia, intensitatea şi gravitatea devianţei sociale depind, în mare măsură, de valorile şi normele care sunt încălcate, precum şi de reacţia publică faţă de aceste abateri şi încălcări. De aceea, evaluarea devianţei sociale se face pornind de la procesul de elaborare a normelor şi regulilor de conduită şi terminând cu intensitatea reacţiei sociale faţă de încălcarea acestora.

În ansamblul formelor de devianţă socială se include şi delincvenţa (infracţionalitatea sau criminalitatea), care afectează cele mai importante valori şi relaţii sociale protejate de normele juridice cu caracter penal. Aceasta reprezintă ansamblul actelor şi faptelor care, încălcând regulile juridice penale, impun adoptarea unor sancţiuni negative, organizate, din partea agenţilor specializaţi ai controlului social (poliţie, justiţie etc.).
Chiar dacă delincvenţa apare ca un fenomen juridic, reglementat prin normele dreptului penal, ea este primordial, un fenomen social având consecinţe negative şi distructive pentru securitatea indivizilor şi grupurilor.

Delincvenţa este un fenomen deosebit de complex, incluzând o serie de aspecte şi dimensiuni de natură statistică, juridică, sociologică, psihologică, economică, prospectivă şi culturală (Banciu, 1995 ):
a).dimensiunea statistică - evidenţiază starea şi dinamica delincvenţei în timp şi spaţiu, prin evaluarea şi măsurarea în procente, medii, serii de distribuţie şi indici ai diferitelor delicte şi crime, şi corelarea acestora cu o serie de variabile şi indicatori cu caracter social, ecologic, cultural, geografic etc.;
b).dimensiunea juridică - evidenţiază tipul normelor juridice violate prin acte şi fapte antisociale, periculozitatea socială a acestora, gravitatea prejudiciilor produse, intensitatea şi felul sancţiunilor adoptate, modalităţile de resocializare a persoanelor delincvente;
c).dimensiunea sociologică - centrată pe identificarea şi prevenirea socială a delictelor şi crimelor, în raport cu multiple aspecte de inadaptare, dezorganizare şi devianţă existente în societate şi cu formele de reacţie socială faţă de diferitele delicte;
d).dimensiunea psihologică - evidenţiază structura personalităţii individului delincvent şi individului normal, motivaţia şi mobilurile comiterii delictului, atitudinea delincventului faţă de fapta comisă (răspunderea, discernământul etc.);
e).dimensiunea economică sau “costul crimei” - evidenţiază consecinţele directe şi indirecte ale diferitelor delicte din punct de vedere material şi moral (costurile financiare acordate victimelor, martorilor, reparaţiei bunurilor etc.);
f).dimensiunea prospectivă – evidenţiază atât tendinţa generală de evoluţie a delincvenţei, cât şi tendinţa anumitor indivizi şi grupuri sociale spre delincvenţă;
g).dimensiunea culturală – se referă la relativitatea criteriilor normative şi culturale cu care este investită delincvenţa în diverse societăţi şi culturi. Există diferenţe sensibile din punct de vedere cultural, în definirea anumitor acte ca periculoase şi în evaluarea intensităţii şi gravităţii acestora. Gradul de periculozitate al unui comportament antisocial depinde, în mare măsură, de caracterul coercitiv sau, dimpotrivă, permisiv al normelor sociale. Marea diversitate şi variabilitate a culturilor implică deci, comportamente eterogene din punct de vedere al semnificaţiei lor sociale, moralitatea, imoralitatea, binele sau răul fiind într-o strânsă legătură cu normele şi valorile grupului respectiv. ”Normalul” este reprezentat de comportamentele socialmente acceptabile, compatibile cu modelele culturii din care face parte individul.

Sistemul nostru penal utilizează expres noţiunea de infracţiune, nu de delict sau crimă. Prin articolul 17 din Codul Penal al României, infracţiunea este definită ca o “faptă care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală “.

Din punct de vedere psihologic, infracţiunea reprezintă o manifestare comportamentală deviantă, ce constă în încălcarea unor norme codificate de către societate, manifestare cu conţinut antisocial, faţă de care se iau anumite atitudini, prin aplicarea de sancţiuni penale (Popescu-Neveanu, 1978).
Cercetarea psihologică trebuie să cuprindă în aria sa descifrarea diferitelor dimensiuni psihologice cu accent pe motivaţie, afectivitate, pe descifrarea personalităţii în ansamblul său.

A înţelege omul înseamnă a recunoaşte inegalitatea înzestrării native a indivizilor, fapt ce trebuie să ne conducă la diversificarea, nuanţarea şi individualizarea cantitativă şi calitativă a acţiunilor educative.

De asemenea, inegalitatea şi neomogenitatea mediilor sociale, de provenienţă, exercită presiuni diferite cantitativ şi calitativ asupra indivizilor, ceea ce le conferă anumite limite individuale în privinţa rezistenţei faţă de restricţii, fie ele morale sau legale.

sursa

7 greseli pe care le fac sotiile maritate cu un gamer

Sunt fosta soţie a unui gamer. Sper că nu asta va rămâne eticheta mea pe viaţă, dar în acest moment asta sunt. Şi scriu aceste rânduri pentru toate nevestele de gameri care n-au curaj să se privească în oglindă şi să recunoască adevărul vizibil din exterior. Anume, că nu duc o viaţă normală lângă o persoană ce-şi construieşte toate rutinele în jurul şi în scopul propriei plăceri de a se rupe de realitate şi de a trăi într-un univers paralel în care şi şoarecii pot fi lei-paralei.

Fac această listă la care vă rog să reflectaţi, dacă trăiţi cu un gamer. Nu mă refer la cel ce se joacă o dată pe săptămână câteva ore, ca să se destindă, ci la cei ce trăiesc strict ca să se joace. Cei care se trezesc noaptea pentru că e programat un raid. Cei care nu se ridică de la birou cu orele, nu pentru că ar lucra, ci pentru că sunt prea prinşi în joc. Cei ce reuşesc să adoarmă buştean chit că îi laşi cu un bebeluş pentru câteva ore. Cei pe care trebuie să-i zgudui ca să se trezească din somn şi să se ducă la serviciu. Cei pe care trebuie să îi suni seara să le aminteşti că îi aştepţi, amănunt pe care ei îl uită, pentru că, nu-i aşa… şi la serviciu există computere şi internet şi deci acces la jocurile lor dragi.

1.Toate nevestele de gameri speră că până la urmă soţul va recunoaşte că are o problemă.

86 la sută dintre cei dependenţi de internet, inclusiv gamerii, suferă de o boală mintală asociată dependenţei lor. Adevărul e că pentru ei faptul că se joacă pe computer nu e o problemă. Bărbaţii au o viziune foarte clară asupra lucrurilor care li se cuvin doar pentru că există. Între aceste “daturi” se numără şi dreptul la “timp pentru mine însumi”, timp pe care rareori li-l acordă soţiilor lor, dreptul la a dormi mai mult în week-end (indiferent cât de devreme se scoală cel mic în fiecare zi a săptămânii sau cât de obosită e consoarta), dreptul la linişte atunci când dorm la ore la care alţii poate fac chestii banale, ca înlocuitul unui furtun de duş sau un tenis cu copiii în parc şi, mai ales, dreptul la respect din partea tuturor celor ce-i înconjoară, pentru că sunt “tata”, “capul familiei” “bărbatul în casă”, chit că de multe ori sunt doar musafiri în propriile lor “castele”. Nu, ei nu consideră că au vreo problemă. Ei aleg să se joace. Până la urmă, ce rău fac? E mai bine să se ducă la bere cu băieţii? E mai bine să zacă în pat la TV? Ce rău fac ei?


2. Unele neveste de gameri se tem să dea cu computerul de perete.

Soţul uneia dintre colegele mele avea un playstation. Spun avea, pentru că a treia oară când colega mea l-a rugat să stea cu copilul şi el a zis “nu pot acum”, colega a luat consola şi a izbit-o de perete. A pus apoi mâna pe plasmă. Desigur, acestea sunt măsuri extreme. Eu nu cred în distrugerea bunurilor, însă se pare că gesturile extreme, în situaţii extreme, au succes. E fără îndoială, o declaraţie făţişă de război cu gamerul. A se folosi doar dacă vă asumaţi războiul.

3. Unele neveste de gameri se tem că soţii lor vor deveni violenţi şi de aceea îi lasă în plata Domnului

O prietenă mi-a spus că atunci când nu mai poate, când soţul o amână, când n-o bagă în seamă, mai apasă pe butonul de restart al calculatorului, în semn de protest. E doar o exprimare a frustrării adunate în multele dăţi când vorbeşte singură, ca un radio lăsat pornit pe frigider, semn că e cineva acasă. “Era să mi-o şi iau odată”, mi-a zis. Întrebarea mea pentru toate aceste femei este “Ce aştepţi? Chiar să te lovească?”. Un bărbat care ridică mâna la soţia lui, fie şi doar ca ameninţare, este ca o bombă cu ceas. Sfidarea gamerului agresiv (“Hai, dă, să te văd!”) e poate metoda cea mai periculoasă dintre toate, dar are efect. Utilizaţi-o doar dacă sunteţi în stare să-i faceţi faţă la o eventuală încăierare. Fiţi gata să părăsiţi incinta în fracţiuni de secundă dacă palma chiar cade. După prima, a doua palmă e doar o chestiune de timp. Lăsaţi-i în plata Domnului şi veţi observa că argumentul mâinii ridicate va fi utilizat din ce în ce mai des. Puneţi-i bagajele la uşă şi oferiţi-i un timp de gândire după prima discuţie în care a ridicat mâna şi există posibilitatea să nu mai încerce. Sau, dimpotrivă, să se rupă pisica în două.

4. Unele neveste de gameri consideră că nu se vor descurca singure, în special dacă au un copil, fără aportul financiar al soţului.

Acesta este doar un mit. Gamerii sunt consumatori de resurse. Cei ce au un serviciu stabil pe care nu şi-l pierd din pricina întârzierilor repetate la program sau a indisciplinei, ori pentru că se joacă şi la lucru, contribuie, e adevărat, la bună starea familiei, prin banii pe care îi lasă pe masă în fiecare lună. Dar a fi căsătorit nu înseamnă doar să ne plătim împreună facturile. Înseamnă şi să facem lucruri împreună, să avem planuri comune, activităţi comune, vacanţe, brainstorming-uri pentru probleme ce privesc întreaga familie. O căsnicie în care unul din soţi are doar obligaţii, iar celălalt doar drepturi, nu este o căsnicie, ci doar un contract foarte păgubos pentru cel împovărat de obligaţii. N-am să spun niciodată că e uşor să te rupi de al doilea salariu din casă. Din punct de vedere financiar, anul acesta a fost pentru mine un carusel ameţitor. Dar am supravieţuit. Facturile mele sunt mai mici decât înainte. Nu mai cheltui bani din bugetul casei pentru ţigările şi cafeaua lui. Costurile coşului zilnic s-au micşorat, pentru că am învăţat să trăiesc cu strictul necesar, menit să mă ţină în picioare. În niciuna din zile nu am făcut foamea. N-am rămas în pană de benzină. Am putut să-i asigur copilului tot ce îi trebuie, de la o grădiniţă bună, până la hăinuţe noi, cărţi, jucării şi mini-vacanţe.

Eu, ca individ, am crescut mult. Am reuşit anul acesta să fac mai multe lucruri decât în toţi anii anteriori. Am cunoscut oameni minunaţi şi am avut oportunităţi pe care nu le-am lăsat să treacă doar pentru că soţul meu, gamer, nu considera că merită timpul şi energia investite. Ziarul Copiilor e unul dintre proiectele în care fostul meu soţ nu a crezut. Mutarea blogului pe domeniul propriu a durat 2 săptămâni, din clipa în care am hotărât să fac ceva cu domeniul cumpărat pe vremea când eram măritată cu un gamer, anume în 2007. Anul acesta, care tocmai se va încheia (pentru că îmi măsor timpul din ziua în care El a ieşit pe uşa casei noastre), a fost istovitor, dar bun. Bun din toate punctele de vedere. Deci, se poate. Dacă eu am putut, dacă n-am murit şi nici nu zac prin spitale, înseamnă că se poate. Costă, dar se poate.



5. Unele neveste de gameri se agaţă de iluzia că sunt măritate şi asta le conferă un statut social mai acceptabil decât cel al unei femei divorţate, cu un copil sau doi în grijă.

Sunteţi măritate doar în acte. Dar gamerii nu merg cu voi în concedii, pentru că smulşi din faţa computerelor, ei se plictisesc. Nu merg la teatru, pentru că teatrul e o chestie falsă. Nu merg la film, pentru că pot descărca acasă orice film. Nu merg cu voi la nunţi, la petreceri, pentru că e doar o pierdere din timpul lor de joc şi din banii familiei, pentru că religia, tradiţiile, spiritualitatea, le sunt străine, le neagă sau le ignoră. Gamerii nu prea au prieteni în viaţa reală, cu excepţia celor care, ca şi ei, se joacă. Gamerii nu sunt persoane pe care te poţi baza, nu acceptă responsabilităţi şi singurele rutine pe care le conştientizează sunt cele ce ţin strict de nevoile lor de joc. Rareori vă însoţesc la cumpărături, cel mult cară sacoşele de la scară până sus. Dacă merg cu voi, nu se simt bine în mulţime, se grăbesc, n-au răbdare să se uite la produse, nu le priesc spaţiile aglomerate şi vor acasă. De fapt, sunteţi singure, cam 16 ore pe zi.

6. Unele neveste de gameri cred că nu există tată mai bun pentru copiii lor decât cel biologic.

Un gamer este un tată absent. Nu face lecţii cu copiii. Nu-i scoate la teatru. Nu are răbdare. Nu se implică. Nu iese în parc, pentru că ziua, de obicei, se odihneşte. Nu petrece prea mult timp cu copiii, pentru că nu ştie să se joace cu copiii, deşi asta face tot timpul, se joacă. În cel mai bun caz, îşi ia copiii în braţe şi îi introduce în minunata lume a jocurilor pe computer. Un tată gamer rareori ştie care sunt bolile de care a suferit copilul, rareori va ţine minte să îi dea un medicament la o anumită oră, dacă îi este lăsat copilul în grijă, rareori va renunţa la joc pentru a asculta ce a mai inventat ăla micu, rareori va merge la serbările de sfârşit de an şi, în general, se va mândri cu copiii lui doar când va dori să pozeze în bărbatul familist. A fi tată înseamnă mai mult decât procesul procreerii. Înseamnă pamperşi schimbaţi, năsucuri şterse, mers aplecat cu copilul atârnat de degete, a fi tată înseamnă tot ceea ce presupune “a fi mamă”. Singurul lucru pe care un tată nu îl poate face pentru copilul lui este să îl alăpteze. În rest, bărbaţii sunt perfect capabili să facă orice face o femeie pentru un copil. Dar, puţini sunt cei ce vor să şi facă. Tendinţa generală e să facă prost sau extrem de lent, ca să vă determine să nu mai apelaţi la el. Un bărbat (nu musai gamer) vă poate spune că nu este instalator să repare robineţi, nu e electrician să repare prize, nu se ocupă de chestiile pentru care nu are instrucţia necesară, dar va avea pretenţia ca femeia lui să fie şi o bună menajeră, şi o fiinţă spirituală şi cu simţul umorului, şi o bucătăreasă desăvârşită, şi o umbră tăcută gata să îl servească după cum îi e voia. De cele mai multe ori, bărbatul acesta este român. Şi este aşa pentru că mama lui l-a învăţat că e unic, irepetabil şi are drepturi. Sau pentru că soţia a făcut totul pentru el, de teamă să n-o părăsească. Luaţi asupra voastră toate îndatoririle casnice, în special creşterea copiilor şi veţi duce la maturitate fii şi fiice pentru care normalul înseamnă ceea ce văd în casa voastră. Tată nu e cel ce contribuie cu un spermatozoid. Cel ce e prezent şi activ până când puiul stă pe picioare de unul singur şi rămâne prezent şi activ toată viaţa, acela este un tată adevărat.

7. Unele neveste de gameri accepta să doarmă singure în patul conjugal sau se mută în camera copiilor, pentru că prea des soţul adoarme pe canapea, în camera cu computerul.

Unul dintre deliciile căsniciei e împărţirea patului cu soţul. Dormitul în acelaşi pat are avantaje şi dezavantaje. Începem cu dezavantajele. Unii soţi sforăie. Alţii te dezvelesc. Unii au idei în miez de noapte, tocmai când tu pici frântă după o zi cu casă, serviciu, piaţă, şmotru, ăla micu’ şi alte bucurii cotidiene. Acest din urmă argument face tranziţia spre avantaje. Pentru că uneori, un sărut în miez de noapte, când pruncii dorm, e un bun început. Dormitul împreună, contactul fizic, îmbrăţişările, sărutul de noapte bună, trezitul în acelaşi pat – într-un cuvânt, intimitatea sudează cuplul. Acceptă ca soţul tău să fure trei ore de somn pe noapte, pe canapeaua din sufragerie şi poţi spune “adio” intimităţii. Renunţă la intimitate şi te vei pricopsi cu un coleg de apartament pe viaţă. O fi bine?

Acesta e doar vârful iceberg-ului. Viaţa cu un gamer nu este uşoară, oricât se străduiesc nevestele lor să se mintă că e ok. Gamerii au simţul umorului, sunt copilăroşi, sunt inteligenţi, observă detalii, rezistă la oboseală, te fac să râzi, emană nevoia de protecţie, răscolesc sentimentele materne din orice femeie, dacă te prefaci interesată, sunt gata să te tragă în lumea lor, îţi povestesc ce planete au mai cucerit sau ce strategii or să aplice, ce mişto a fost la raid şi în cât timp mai creşte în level personajul cu care te înşeală. Sau tac. Sunt doar umbra morocănoasă, persoana cu care te ciocneşti dimineaţa în sufragerie, cel care speri, speri, speri că se va trezi într-o dimineaţă şi va vedea că tu eşti tot acolo şi atunci te va redescoperi, se va reîndrăgosti de tine, va fi recunoscător că în tot timpul ăsta ai fost puternică, ai avut grijă de casă şi de copiii voştri şi va aprecia efortul tău de a rămâne pe loc. Te va vedea cu adevărat.

Mie nu mi s-a întâmplat. Sunt şanse bune să nu ţi se întâmple nici ţie. Dacă taci şi laşi lucrurile aşa cum sunt, cu siguranţă, nimic nu se va schimba.

Acest articol nu este o pledoarie pentru divorţ. E doar o aducere aminte că timpul trece şi nu întinereşti. Dacă ai copii şi renunţi la tine ca femeie, ca individ şi te dedici exclusiv rolului tău de mamă, te închizi în ei, nu uita că aceştia vor creşte şi vor pleca într-o zi şi te vei trezi pe la cincizeci de ani, singură cu gamerul tău. Care va continua să se joace. Până la epuizare. Până când ceva dramatic cu adevărat se va întâmpla, ceva care să fie echivalentul unui şoc electric. Şi asta poate fi: moartea ta. Moartea lui. Moartea unuia din părinţi, sau, mai dramatic, moartea unui copil.

Închei aici cu o ultimă temă de reflecţie: copiii tind să imite la maturitate ceea ce au văzut acasă la mama şi la tata. Dacă tu iei asupra ta tot, fetiţa ta va considera că ăsta e rolul femeii. Va căuta instinctiv un bărbat la fel ca tatăl ei, un bărbat pentru care ea să fie puternică. Se va simţi iubită şi împlinită doar în măsura în care partenerul ei va depinde de ea, aşa cum tatăl ei depinde de tine. Băiatul tău va căuta o soţie la fel de supusă ca tine. Şi va fi exact tot ce deteşti la soţul tău, chiar dacă nu vrei să recunoşti. Tema de reflecţie este: Ce faci cu viaţa ta? Dar cu a copiilor tăi? Şi de ce?