Credinta religioasa
Prin "credinta religioasa" (religious faith) se întelege credinta în existenta lui Dumnezeu si în unele doctrine religioase în lipsa argumentelor epistemice în favoarea acestora - adica plecând de la concluzia ca argumentele cosmologic, teleologic, ontologic, miracolelor etc. nu sunt convingatoare.
Întrebarea de la care voi pleca aici este : Sunt argumentele date în favoarea tezei "credinta în Dumnezeu/doctrinele religioase e justificata, acceptabila în lipsa argumentelor pentru existenta lui Dumnezeu" corecte? Voi arata ca nu.
Credinta religioasa la Toma d'Aquino :
Prezentare :
Dupa Toma, ("Summa contra Gentililor") adevarurile religioase se împart în cele ale ratiunii si cele ale credintei. Primele - care includ propozitii precum "Dumnezeu exista" si "Dumnezeu e atotputernic si omnibenevolent" - pot fi demonstrate prin argumentare rationala. Celelalte - ca de exemplu propozitiile "eucaristul e sângele si corpul lui Isus" - nu pot fi cunoscute si stiute de ratiune. Totusi, ele pot fi cunoscute fiind revelate de Dumnezeu oamenilor prin intermediul Bibliei si bisericii.
Dupa cum spune Anthony Kenny în cartea "Faith and Reason", NY: Columbia U. Press, 1983, p70, conform viziunii lui Toma, credinta religioasa e : a) intelectuala (în sensul ca e capabila de a fi articulata în limbaj); b) opaca (în sensul ca adevarurile credintei nu pot fi demonstrate ca adevarate folosind argumentatia logica); c) rationala (în sensul ca exista motive bune pentru a crede ca Dumnezeu a revelat aceste adevaruri oamenilor); d) libera (însemnând ca nu e nimic în logica sau în natura umana care sa-l forteze pe individ sa creada); e) gratuita (în sensul ca credinta e un dar de la Dumnezeu) si f) sigura (un credincios adevarat nu are rezerve si nici un dubiu asupra unui articol de credinta).
E important de subliniat ca, dupa Toma, desi adevarul P al credintei nu poate fi demonstrat rational, propozitia Q - Dumnezeu a revelat P - poate fi astfel demonstrata, cel putin în mod probabilistic. (Vezi si William Rowe - "Philosophy of Religion", Wadsworth, 1978, p172.)
Toma da 3 ratiuni în apararea lui Q :
1. Profetiile scripturii s-au îndeplinit.
2. În traditia crestina au avut loc miracole. (Summa contra gentililor, cartea 1, cap 7)
3. Biserica crestina a avut succes fara a promite placeri carnale în viata de apoi si fara a recurge la violenta.
A se retine ca la Toma credinta în Dumnezeu nu e bazata pe credinta religioasa (irationala) ci e o preconditie a acesteia în anumite doctrine crestine : trinitatea, eucaristul, întruparea, botezul etc.
Evaluare critica :
În primul rând, nu e clar ca avem de ce sa acceptam preconditia conceptiei lui Aquino referitor la credinta religioasa - anume ca Dumnezeu exista. Argumentele lui pentru existenta lui Dumnezeu sunt problematice : De exemplu, în a doua cale, Toma sustine ca nu poate exista un regres la infinit al cauzelor. Totusi, Wes Morriston în "Craig on the Actual Infinite" /Religious Studies (articolul lui Morriston poate fi gasit si aici : http://stripe.colorado.edu/~morristo/actual-infinite.html) arata ca argumentele date pentru aceasta concluzie nu sunt convingatoare. În a treia cale, Toma comite sofismul compozitiei. În plus, teismul trebuie sa faca fata problemei raului, noncredintei, atributelor incoerente, confuziei etc. Urmatorul link :http://www.infidels.org/library/modern/nontheism/atheism/arguments.html prezinta aceste probleme în detaliu.
Cele 3 argumente pe care Toma le da în apararea propozitiei Q sunt deasemenea neconvingatoare.
Nu avem deloc motive bune sa credem ca profetiile biblice s-au îndeplinit. De exemplu :
* Conform Genezei 2:17, Adam va muri în ziua în care va mânca fructul. Totusi, el nu a murit atunci, ba mai mult, a trait 930 de ani. De notat ca acelasi cuvânt este folosit în vechiul Testament cu sens de a muri fizic.
* Conform Iosua 17:17-18, Efraim si Manase îi vor alunga pe Canaaniti, dar conform Judecatori 1:27-29, ei nu i-au alungat.
* Conform Exodul 3:8 israelitii vor trai într-un tarâm vast, foarte bogat iar conform 2 Samuel 7:10 ei nu vor fi deranjati de nimeni. Stim însa ca nu a fost asa. Etc.
Nu e clar nici ca avem motive sa credem ca exista într-adevar miracole. Sa luam cunoscutul caz al vindecarilor de la Lourdes. Multi cercetatori recunoscuti au negat caracterul supranatural al unor "vindecari" celebre. De pilda, în cazul lui Serge Perrin, somitati medicale precum Donald Harter, Dummond Rennie, Robert Levine etc. au sustinut ca nu avem de ce sa credem ca avem de-a face cu o vindecare miraculoasa. Vezi articolul "Lourdes", scris de Ellen Berstein, Encyclopaedia Brittanica, 1982, p. 134. Mai mult, avem motive sa credem ca clasificarea acelor vindecari ca fiind "miraculoase" este urmarea cunostintelor medicale insuficiente ale celor care au facut-o la momentul respectiv. Într-adevar, daca aceasta clasificare s-ar datora cunostintelor medicale insuficiente, atunci ne-am astepta ca odata cu progresul medicinei sa apara din ce în ce mai putine vindecari considerate miraculoase si exact asta s-a întâmplat. Din 1883 pâna în 1947, nu mai putin de 5000 de vindecari au fost clasificate ca fiind inexplicabile (aproximativ 78 pe an), dar din 1947 pâna în 1980 numai 28 (mai putin de una pe an).
În plus, multe biserici interioare si exterioare crestinismului au avut succes în modul specificat de Toma. Este clar ca aceasta nu poate însemna ca Dumnezeu a revelat adevaruri religioase acestor traditii religioase, din moment ce ele prezinta propozitii contrare sau chiar contradictorii iar astfel de propozitii nu pot fi toate adevarate în acelasi timp.
În sfârsit, pretentia lui Toma cum ca biserica crestina nu s-a folosit de violenta pentru a-si câstiga adepti e cel putin dubioasa.
Credinta religioasa la Kierkegaard :
Prezentare :
(Pentru o comparatie între Toma si Kierkegaard a se vedea J. Kellenberger "Three Models of Faith", International Journal for Philosophy of Religion 12, 1981, p. 219.)
Dupa Kierkegaard ("Concluding Unscientific Postscript", Princeton U. Press, 1941), credinta religioasa este un angajament sau devotiune (commitment) totala si pasionala fata de Dumnezeu. Persoana care are aceasta credinta - "cavalerul credintei" cum e numita de Kierkegaard - ignora complet orice dubiu. Aceasta nu înseamna ca respectiva persoana nu ar fi constienta de posibilitatea erorii. Cavalerul credintei întelege ca în conformitate cu gândirea rationala, obiectiva - credinta lui în Dumnezeu nu e justificata. Cu toate acestea, dupa Kierkegaard, tocmai pentru ca nu e bazata pe o judecata obiectiva, credinta religioasa e atât de valoroasa. El sustine ca certitudinea obiectiva aduce dupa sine o stagnare spirituala. Credinta religioasa însa contine risc, pericol si aventura - toate esentiale pentru cresterea si dezvoltarea spirituale. Astfel, Kierkegaard respinge ca irelevante pentru credinta crestina nu numai apelul la argumente traditionale pentru existenta lui Dumnezeu dar si orice recurs la dovezi istorice pentru a substantia afirmatiile scripturii.
Evaluare critica :
În primul rând, conceptia credintei religioase a lui Kierkegaard poate fi condamnata din ratiuni etice.
Fara îndoiala ca pentru multi indivizi exista ceva atragator în a crede în ceva sau în cineva în ciuda dovezilor contrare. De exemplu, credinta în inocenta unui prieten în ciuda evidentelor care indica vinovatia poate fi admirata de unii; la fel si în cazul unui patriot care ramane loial tarii în ciuda unor practici nationale aparent condamnabile. Dar, dupa cum spune J. Mackie în "The Miracle of Theism", Oxford: Clarendon Press, pp.215-6, admiratia noastra ar trebui sa devina condamnare când dovezile devin puternice si vina respectivilor clara. În mod evident, realizam ca e periculos sa ne ghidam dupa credinta oarba si atat de pasionata.
Cavalerul credintei al lui Kierkegaard e un fanatic (lucru subliniat si de Walter Kaufmann în "From Shakespeare to Existentialism", NY:Doubleday, 1959 p.117). Stim din istorie raul incomensurabil datorat fanatismului. Acelasi Kaufmann numeste la p.178 fanatismul ca fiind una dintre cele mai mari calamitati ale umanitatii - "one of the great scourges of humanity". Dupa cum remarca Michael Martin în "Atheism: A Philosophical Justification", Temple U. Press, p.252, credinta religioasa a lui Kierkegaard nu e o virtute ci un viciu.
În al doilea rând, e greu de vazut cum viziunea lui Kierkegaard despre credinta religioasa poate fi reconciliata cu cea a unui Dumnezeu complet bun - Mackie "Miracle..." p. 216. Cum ar putea dori un Dumnezeu omnibenevolent ca creaturile sale sa aiba credinta oarba în el ? În mod cert ca Dumnezeu nu ar putea dori ca oamenii sa fie fanatici, mai ales când se cunosc efectele malefice ale fanatismului.
Mai mult, exista un alt motiv pentru care credinta lui Kierkegaard e incompatibila cu Dumnezeul teismului clasic si deci implicit al crestinismului. Dupa Kierkegaard, ar trebui sa credem în improbabilitati si absurditati si, din moment ce crestinismul e absurd si paradoxal, ar trebui sa credem în Dumnezeul crestin. Dar se prea poate sa existe religii sau credinte si mai aberante decat cele crestine. Unii au sugerat ca unele din învataturile Koranului sunt mai absurde decat unele crestine si ca ideea conform careia Nero ar fi încarnarea lui Dumnezeu e si mai de necrezut decat cea ca Isus ar fi acesta (tot Kaufmann, p.198). Chiar daca aceste comparatii ar fi incorecte, se pot imagina cu usurinta doctrine religioase extrem de incredibile : de exemplu credinta în zei care ar lua forma unor girafe purpurii. Daca am urma recomandarea lui Kierkegaard, ar trebui sa credem în aceste lucruri mai degraba decât în Dumnezeul crestin. În mod clar, Dumnezeul crestin nu ar fi de acord.
În plus, de ce sa credem ca rationarea si gândirea obiective ar duce la o stagnare spirituala asa cum afirma Kierkegaard ?
De remarcat ca exista filosofi crestini importanti ca Robert Adams ("Kierkegaard's Arguments Against Objective Reasoning in Religion" in Philosophy of Religion, Balmont:Wadsworth,-editor Luis Pojman p. 408-417) care l-au criticat detaliat pe Kierkegaard.
Credinta religioasa la Plantinga :
Prezentare :
Urmând linia de gândire trasata de gânditori reformati - însemnând cei influentati de Calvin - Alvin Plantinga în articole precum "Is Belief in God Properly Basic?" Nous 15, 1981 pp. 41-51 si "Is Belief in God Rational?" in Rationality and Religious Belief, editor C.F. Delaney, Notre Dame Press, 1979, pp. 7-27 sustine ca argumentele traditionale date pentru existenta lui Dumnezeu nu sunt necesare pentru o credinta teista justificata. El îl citeaza cu aprobare pe Calvin care afirma ca Dumnezeu i-a creat pe oameni în asa fel încât acestia sa aiba o tendinta puternica de a crede în Dumnezeu. Daca nu ar fi existat pacatul în lume, oamenii ar crede în Dumnezeu cu aceeasi intensitate si spontaneitate cu care cred în existenta altor persoane, lumii exterioare, trecutului etc.
Desi aceasta tendinta naturala de a crede în Dumnezeu este partial suprimata, ea poate fi declansata de o varietate mare de conditii : "de privirea cerului înstelat, majestatii muntilor, frumusetii unei flori". Aceasta tendinta de a-l accepta pe Dumnezeu e perfect rationala; nici un argument rational pentru existenta lui Dumnezeu nu e necesar. Conform lui Plantinga, credinta în Dumnezeu e "properly basic" adica "justificat fundamentala".
În plus, Plantinga insista spunând ca desi epistemologii reformati permit (sau îngaduie) ca credinta în Dumnezeu sa fie justificat fundamentala, asta nu înseamna ca ei ar permite oricarei credinte sa fie justificat fundamentala. El recunoaste ca nu a oferit vreun criteriu pentru ceea ce ar fi justificat fundamental. Totusi, aceasta nu ar fi necesar deoarece se poate sti ca unele credinte în anumite împrejurari nu sunt justificat fundamentale chiar si fara a avea un astfel de criteriu enuntat explicit. Astfel, Plantinga spune ca epistemologii reformati pot sustine în mod corect si coerent ca credintele în voodoo sau astrologie nu sunt fundamentale.
Plantinga încheie zicând ca adeptii unor ateisti precum Russel sau Madelyn Murray O'Hare se poate sa nu fie de acord ca credinta în Dumnezeu sa fie justificat fundamentala; totusi aceasta critica nu e relevanta deoarece criteriile comunitatii crestine nu sunt obligate sa se conformeze exemplelor lor - comunitatea crestina e responsabila pentru setul ei de exemple nu pentru cele ale lor.
Evaluare critica :
1. Pretentia lui Plantinga ca propunerea lui nu ar permite oricarei credinte sa devina justificat fundamentala e înselatoare. E adevarat ca nu orice credinta ar fi astfel din punctul de vedere al epistemologilor reformati. Dar ele pot fi vazute astfel din punctul de vedere al altei comunitati - critica adusa de Wesley Robbins în "Is Belief in God Properly Basic?", International Journal for Philosophy of Religion, 14, 1983, pp. 241-248. De exemplu, adeptii religiei voodoo ar putea spune ca atâta timp cât sunt de baza în comunitatea lor, credintele lor sunt rationale. Dupa cum spune chiar Plantinga, fiecare comunitate e responsabila de alegerea setului de exemple în formularea criteriului de acceptabilitate si fiecare decide ce ar trebui inclus în acest set.
Apare astfel un relativism aberant.
2. Acelasi relativism aberant apare chiar si în cadrul crestinismului. Plantinga pare sa aiba impresia ca în comunitatea crestina exista un consens cu privire la ce credinte sunt de baza si ce conditii justifica aceste credinte. Dar nu e chiar asa. Unii crestini cred în Dumnezeu pe baza argumentelor traditionale sau a experientelor religioase, de unde rezulta ca credinta lor nu e fundamentala în sensul lui Plantinga. La fel, lipseste consensul în privinta credintelor doctrinare : autoritatea Papei, natura lui Cristos, caile spre mântuire etc. Mai mult, nu exista în cadrul crestinismului vreun acord privitor la conditiile care ar declansa aceasta credinta fundamentala : unii cred ca ea e declansata ascultându-l pe Papa; altii s-ar opune violent.
Conform lui Plantinga, toate denominatiile crestine desi au credinte contradictorii pot fiecare sa sustina în mod justificat ca credintele lor sunt rationale, ceea ce însa întelegem ca e absurd.
3. Atâta timp cât credinta ca nu exista Dumnezeu ar fi fundamentala pentru ei, ateistii ar putea deasemenea în mod justificat sustine ca credinta în Dumnezeu e irationala relativ la credintele lor de baza si la conditiile care duc la lipsa credintei fara a evalua critic argumentele pentru existenta lui Dumnezeu. Asa cum credinta în Dumnezeu ar putea fi declansata de privirea cerului înstelat si de citirea Bibliei, la fel ateismul ar putea fi declansat de observarea raului din lume - vezi Paul Draper "Evil and the Proper Basicality of Belief in God", Faith and Philosophy, vol.8 nr. 2 1991, p135. - si de citirea operelor lui Ingersoll sau Holbach. Teistii se poate sa nu fie de acord, dar este asta relevant ? Pentru a-l parafraza pe Plantinga, trebuie criteriile ateiste sa se conformeze criteriilor comunitatii crestine ? Evident ca nu. Comunitatea ateista e responsabila de setul ei de exemple, nu de al lor.
Cum putem reconcilia atunci fundationalismul reformat al lui Plantinga cu omnibenevolenta lui Dumnezeu ? Mai exact, daca ateistii pot nega în mod justificat existenta lui Dumnezeu, cum mai pot fi ei pedepsiti de acesta din cauza necredintei lor ?
4. Poate ca într-adevar, în prezent nu exista un criteriu clar pentru ceea ce ar putea fi o credinta justificata, dar credinta în Dumnezeu pare în mod special nepotrivita în acest sens. Dupa cum arata Martin în "Atheism:..." p. 274 exista disanalogii clare între credinta în Dumnezeu si credintele de baza permise de fundationalismul clasic cum ar fi credinta în alte minti si în lumea exterioara. Exista multe alternative plauzibile pentru credinta într-un Dumnezeu omnibenevolent, omnipotent si omniscient dar exista putine daca nu chiar deloc alternative la credinta în alte minti si lumea exterioara. Mai mult, chiar daca nu suntem de acord cu argumentele date contra existentei lui Dumnezeu, în mod evident trebuie sa le luam în considerare si sa încercam sa le neutralizam. Într-adevar, Plantinga încearca în detaliu sa rezolve problema raului. Pe de alta parte, chiar daca exista multe argumente contra credintei în lumea exterioara, ele nu sunt în mod serios acceptate ca aratând ca nu exista lume exterioara. Dupa cum spune Martin, ateismul si agnosticismul sunt optiuni vii pentru multi oameni inteligenti; solipsismul e o optiune numai pentru bolnavii mintal.
As mai adauga ca exista deasemenea multe contraargumente fata de argumentele sceptice vizavi de lumea exterioara. De exemplu "Does Putnam's Argument Beg the Question Against the Radical Skeptic? Bad News for Radical Skepticism", Olaf Muler, Erkenntnis, 54, 299-320, 2001; "The Self Defeating Character of Skepticism" Douglas Long, Philosophy and Phenomenological Research, vol. 52, nr1, 1992, p67.
5. Dupa cum am vazut, Plantinga, urmându-l pe Calvin, spune ca unele conditii care declanseaza credinta în Dumnezeu sau anumite credinte despre Dumnezeu pot justifica aceste credinte. Desi Plantinga nu se refera în general la aceste conditii, el da câteva exemple si le asemuieste conditiilor care ne justifica afirmatiile perceptuale si de memorie. Problema aici e slabiciunea analogiei dupa cum arata Garry Gutting în "Religious Belief and Religious Skepticism", Notre Dame, 1982, p83. Înainte de a considera o credinta perceptuala sau de memorie ca fiind justificat fundamentala, trebuie sa avem motive bune sa consideram ca memoria si perceptia noastra nu sunt deficitare. Un astfel de motiv ar fi ca perceptia si memoria noastre sa se acorde cu cele ale perechilor noastre epistemologice - adica a egalilor nostri în ceea ce priveste inteligenta, perspicacitatea, onestitatea, profunzimea si alte virtuti epistemice relevante - vezi si Richard Grigg "Theism and Properly Basic: a Response to Plantinga", International Journal for Philosophy of Religion, 14, 1983, p.126. De exemplu, daca perceptiile mele nu coincid macar în general cu cele ale altor privitori cu vederea normala în circumstante obisnuite si cu experienta mea nonvizuala - de exemplu ca simt ceva solid când întind mâna - nu as avea nici o justificare pentru a considera ca credinta mea ca am în fata un zid rosiatic e în mod justificat fundamentala.
Pe de alta parte am vazut însa ca lipsa acordului e o caracteristica importanta a credintelor religioase. Diferite credinte sunt declansate în diversi oameni cand privesc cerul, de pilda : credinte panteiste, raspunsuri pur estetice sau nu au nici o reactie. În plus, putem presupune ca daca ar fi fost crescuti în medii nonteiste, indivizii nu ar avea raspunsuri teiste. La fel, o varietate mare de credinte sunt declansate în cazul citirii bibliei : unii sunt nedumeriti de contradictii, altii devin sceptici, altii cred ca Dumnezeu le vorbeste etc.
Deci spre diferenta de perceptie si memorie, nu avem de ce sa credem ca credinta în Dumnezeu e justificat fundamentala din moment ce conditiile care o declanseaza cauzeaza multe dezacorduri în rândul perechilor epistemologice.
