Fac această listă la care vă rog să reflectaţi, dacă trăiţi cu un gamer. Nu mă refer la cel ce se joacă o dată pe săptămână câteva ore, ca să se destindă, ci la cei ce trăiesc strict ca să se joace. Cei care se trezesc noaptea pentru că e programat un raid. Cei care nu se ridică de la birou cu orele, nu pentru că ar lucra, ci pentru că sunt prea prinşi în joc. Cei ce reuşesc să adoarmă buştean chit că îi laşi cu un bebeluş pentru câteva ore. Cei pe care trebuie să-i zgudui ca să se trezească din somn şi să se ducă la serviciu. Cei pe care trebuie să îi suni seara să le aminteşti că îi aştepţi, amănunt pe care ei îl uită, pentru că, nu-i aşa… şi la serviciu există computere şi internet şi deci acces la jocurile lor dragi.
1.Toate nevestele de gameri speră că până la urmă soţul va recunoaşte că are o problemă.
86 la sută dintre cei dependenţi de internet, inclusiv gamerii, suferă de o boală mintală asociată dependenţei lor. Adevărul e că pentru ei faptul că se joacă pe computer nu e o problemă. Bărbaţii au o viziune foarte clară asupra lucrurilor care li se cuvin doar pentru că există. Între aceste “daturi” se numără şi dreptul la “timp pentru mine însumi”, timp pe care rareori li-l acordă soţiilor lor, dreptul la a dormi mai mult în week-end (indiferent cât de devreme se scoală cel mic în fiecare zi a săptămânii sau cât de obosită e consoarta), dreptul la linişte atunci când dorm la ore la care alţii poate fac chestii banale, ca înlocuitul unui furtun de duş sau un tenis cu copiii în parc şi, mai ales, dreptul la respect din partea tuturor celor ce-i înconjoară, pentru că sunt “tata”, “capul familiei” “bărbatul în casă”, chit că de multe ori sunt doar musafiri în propriile lor “castele”. Nu, ei nu consideră că au vreo problemă. Ei aleg să se joace. Până la urmă, ce rău fac? E mai bine să se ducă la bere cu băieţii? E mai bine să zacă în pat la TV? Ce rău fac ei?
2. Unele neveste de gameri se tem să dea cu computerul de perete.
Soţul uneia dintre colegele mele avea un playstation. Spun avea, pentru că a treia oară când colega mea l-a rugat să stea cu copilul şi el a zis “nu pot acum”, colega a luat consola şi a izbit-o de perete. A pus apoi mâna pe plasmă. Desigur, acestea sunt măsuri extreme. Eu nu cred în distrugerea bunurilor, însă se pare că gesturile extreme, în situaţii extreme, au succes. E fără îndoială, o declaraţie făţişă de război cu gamerul. A se folosi doar dacă vă asumaţi războiul.
3. Unele neveste de gameri se tem că soţii lor vor deveni violenţi şi de aceea îi lasă în plata Domnului
O prietenă mi-a spus că atunci când nu mai poate, când soţul o amână, când n-o bagă în seamă, mai apasă pe butonul de restart al calculatorului, în semn de protest. E doar o exprimare a frustrării adunate în multele dăţi când vorbeşte singură, ca un radio lăsat pornit pe frigider, semn că e cineva acasă. “Era să mi-o şi iau odată”, mi-a zis. Întrebarea mea pentru toate aceste femei este “Ce aştepţi? Chiar să te lovească?”. Un bărbat care ridică mâna la soţia lui, fie şi doar ca ameninţare, este ca o bombă cu ceas. Sfidarea gamerului agresiv (“Hai, dă, să te văd!”) e poate metoda cea mai periculoasă dintre toate, dar are efect. Utilizaţi-o doar dacă sunteţi în stare să-i faceţi faţă la o eventuală încăierare. Fiţi gata să părăsiţi incinta în fracţiuni de secundă dacă palma chiar cade. După prima, a doua palmă e doar o chestiune de timp. Lăsaţi-i în plata Domnului şi veţi observa că argumentul mâinii ridicate va fi utilizat din ce în ce mai des. Puneţi-i bagajele la uşă şi oferiţi-i un timp de gândire după prima discuţie în care a ridicat mâna şi există posibilitatea să nu mai încerce. Sau, dimpotrivă, să se rupă pisica în două.
4. Unele neveste de gameri consideră că nu se vor descurca singure, în special dacă au un copil, fără aportul financiar al soţului.
Acesta este doar un mit. Gamerii sunt consumatori de resurse. Cei ce au un serviciu stabil pe care nu şi-l pierd din pricina întârzierilor repetate la program sau a indisciplinei, ori pentru că se joacă şi la lucru, contribuie, e adevărat, la bună starea familiei, prin banii pe care îi lasă pe masă în fiecare lună. Dar a fi căsătorit nu înseamnă doar să ne plătim împreună facturile. Înseamnă şi să facem lucruri împreună, să avem planuri comune, activităţi comune, vacanţe, brainstorming-uri pentru probleme ce privesc întreaga familie. O căsnicie în care unul din soţi are doar obligaţii, iar celălalt doar drepturi, nu este o căsnicie, ci doar un contract foarte păgubos pentru cel împovărat de obligaţii. N-am să spun niciodată că e uşor să te rupi de al doilea salariu din casă. Din punct de vedere financiar, anul acesta a fost pentru mine un carusel ameţitor. Dar am supravieţuit. Facturile mele sunt mai mici decât înainte. Nu mai cheltui bani din bugetul casei pentru ţigările şi cafeaua lui. Costurile coşului zilnic s-au micşorat, pentru că am învăţat să trăiesc cu strictul necesar, menit să mă ţină în picioare. În niciuna din zile nu am făcut foamea. N-am rămas în pană de benzină. Am putut să-i asigur copilului tot ce îi trebuie, de la o grădiniţă bună, până la hăinuţe noi, cărţi, jucării şi mini-vacanţe.
Eu, ca individ, am crescut mult. Am reuşit anul acesta să fac mai multe lucruri decât în toţi anii anteriori. Am cunoscut oameni minunaţi şi am avut oportunităţi pe care nu le-am lăsat să treacă doar pentru că soţul meu, gamer, nu considera că merită timpul şi energia investite. Ziarul Copiilor e unul dintre proiectele în care fostul meu soţ nu a crezut. Mutarea blogului pe domeniul propriu a durat 2 săptămâni, din clipa în care am hotărât să fac ceva cu domeniul cumpărat pe vremea când eram măritată cu un gamer, anume în 2007. Anul acesta, care tocmai se va încheia (pentru că îmi măsor timpul din ziua în care El a ieşit pe uşa casei noastre), a fost istovitor, dar bun. Bun din toate punctele de vedere. Deci, se poate. Dacă eu am putut, dacă n-am murit şi nici nu zac prin spitale, înseamnă că se poate. Costă, dar se poate.
5. Unele neveste de gameri se agaţă de iluzia că sunt măritate şi asta le conferă un statut social mai acceptabil decât cel al unei femei divorţate, cu un copil sau doi în grijă.
Sunteţi măritate doar în acte. Dar gamerii nu merg cu voi în concedii, pentru că smulşi din faţa computerelor, ei se plictisesc. Nu merg la teatru, pentru că teatrul e o chestie falsă. Nu merg la film, pentru că pot descărca acasă orice film. Nu merg cu voi la nunţi, la petreceri, pentru că e doar o pierdere din timpul lor de joc şi din banii familiei, pentru că religia, tradiţiile, spiritualitatea, le sunt străine, le neagă sau le ignoră. Gamerii nu prea au prieteni în viaţa reală, cu excepţia celor care, ca şi ei, se joacă. Gamerii nu sunt persoane pe care te poţi baza, nu acceptă responsabilităţi şi singurele rutine pe care le conştientizează sunt cele ce ţin strict de nevoile lor de joc. Rareori vă însoţesc la cumpărături, cel mult cară sacoşele de la scară până sus. Dacă merg cu voi, nu se simt bine în mulţime, se grăbesc, n-au răbdare să se uite la produse, nu le priesc spaţiile aglomerate şi vor acasă. De fapt, sunteţi singure, cam 16 ore pe zi.
6. Unele neveste de gameri cred că nu există tată mai bun pentru copiii lor decât cel biologic.
Un gamer este un tată absent. Nu face lecţii cu copiii. Nu-i scoate la teatru. Nu are răbdare. Nu se implică. Nu iese în parc, pentru că ziua, de obicei, se odihneşte. Nu petrece prea mult timp cu copiii, pentru că nu ştie să se joace cu copiii, deşi asta face tot timpul, se joacă. În cel mai bun caz, îşi ia copiii în braţe şi îi introduce în minunata lume a jocurilor pe computer. Un tată gamer rareori ştie care sunt bolile de care a suferit copilul, rareori va ţine minte să îi dea un medicament la o anumită oră, dacă îi este lăsat copilul în grijă, rareori va renunţa la joc pentru a asculta ce a mai inventat ăla micu, rareori va merge la serbările de sfârşit de an şi, în general, se va mândri cu copiii lui doar când va dori să pozeze în bărbatul familist. A fi tată înseamnă mai mult decât procesul procreerii. Înseamnă pamperşi schimbaţi, năsucuri şterse, mers aplecat cu copilul atârnat de degete, a fi tată înseamnă tot ceea ce presupune “a fi mamă”. Singurul lucru pe care un tată nu îl poate face pentru copilul lui este să îl alăpteze. În rest, bărbaţii sunt perfect capabili să facă orice face o femeie pentru un copil. Dar, puţini sunt cei ce vor să şi facă. Tendinţa generală e să facă prost sau extrem de lent, ca să vă determine să nu mai apelaţi la el. Un bărbat (nu musai gamer) vă poate spune că nu este instalator să repare robineţi, nu e electrician să repare prize, nu se ocupă de chestiile pentru care nu are instrucţia necesară, dar va avea pretenţia ca femeia lui să fie şi o bună menajeră, şi o fiinţă spirituală şi cu simţul umorului, şi o bucătăreasă desăvârşită, şi o umbră tăcută gata să îl servească după cum îi e voia. De cele mai multe ori, bărbatul acesta este român. Şi este aşa pentru că mama lui l-a învăţat că e unic, irepetabil şi are drepturi. Sau pentru că soţia a făcut totul pentru el, de teamă să n-o părăsească. Luaţi asupra voastră toate îndatoririle casnice, în special creşterea copiilor şi veţi duce la maturitate fii şi fiice pentru care normalul înseamnă ceea ce văd în casa voastră. Tată nu e cel ce contribuie cu un spermatozoid. Cel ce e prezent şi activ până când puiul stă pe picioare de unul singur şi rămâne prezent şi activ toată viaţa, acela este un tată adevărat.
7. Unele neveste de gameri accepta să doarmă singure în patul conjugal sau se mută în camera copiilor, pentru că prea des soţul adoarme pe canapea, în camera cu computerul.
Unul dintre deliciile căsniciei e împărţirea patului cu soţul. Dormitul în acelaşi pat are avantaje şi dezavantaje. Începem cu dezavantajele. Unii soţi sforăie. Alţii te dezvelesc. Unii au idei în miez de noapte, tocmai când tu pici frântă după o zi cu casă, serviciu, piaţă, şmotru, ăla micu’ şi alte bucurii cotidiene. Acest din urmă argument face tranziţia spre avantaje. Pentru că uneori, un sărut în miez de noapte, când pruncii dorm, e un bun început. Dormitul împreună, contactul fizic, îmbrăţişările, sărutul de noapte bună, trezitul în acelaşi pat – într-un cuvânt, intimitatea sudează cuplul. Acceptă ca soţul tău să fure trei ore de somn pe noapte, pe canapeaua din sufragerie şi poţi spune “adio” intimităţii. Renunţă la intimitate şi te vei pricopsi cu un coleg de apartament pe viaţă. O fi bine?
Acesta e doar vârful iceberg-ului. Viaţa cu un gamer nu este uşoară, oricât se străduiesc nevestele lor să se mintă că e ok. Gamerii au simţul umorului, sunt copilăroşi, sunt inteligenţi, observă detalii, rezistă la oboseală, te fac să râzi, emană nevoia de protecţie, răscolesc sentimentele materne din orice femeie, dacă te prefaci interesată, sunt gata să te tragă în lumea lor, îţi povestesc ce planete au mai cucerit sau ce strategii or să aplice, ce mişto a fost la raid şi în cât timp mai creşte în level personajul cu care te înşeală. Sau tac. Sunt doar umbra morocănoasă, persoana cu care te ciocneşti dimineaţa în sufragerie, cel care speri, speri, speri că se va trezi într-o dimineaţă şi va vedea că tu eşti tot acolo şi atunci te va redescoperi, se va reîndrăgosti de tine, va fi recunoscător că în tot timpul ăsta ai fost puternică, ai avut grijă de casă şi de copiii voştri şi va aprecia efortul tău de a rămâne pe loc. Te va vedea cu adevărat.
Mie nu mi s-a întâmplat. Sunt şanse bune să nu ţi se întâmple nici ţie. Dacă taci şi laşi lucrurile aşa cum sunt, cu siguranţă, nimic nu se va schimba.
Acest articol nu este o pledoarie pentru divorţ. E doar o aducere aminte că timpul trece şi nu întinereşti. Dacă ai copii şi renunţi la tine ca femeie, ca individ şi te dedici exclusiv rolului tău de mamă, te închizi în ei, nu uita că aceştia vor creşte şi vor pleca într-o zi şi te vei trezi pe la cincizeci de ani, singură cu gamerul tău. Care va continua să se joace. Până la epuizare. Până când ceva dramatic cu adevărat se va întâmpla, ceva care să fie echivalentul unui şoc electric. Şi asta poate fi: moartea ta. Moartea lui. Moartea unuia din părinţi, sau, mai dramatic, moartea unui copil.
Închei aici cu o ultimă temă de reflecţie: copiii tind să imite la maturitate ceea ce au văzut acasă la mama şi la tata. Dacă tu iei asupra ta tot, fetiţa ta va considera că ăsta e rolul femeii. Va căuta instinctiv un bărbat la fel ca tatăl ei, un bărbat pentru care ea să fie puternică. Se va simţi iubită şi împlinită doar în măsura în care partenerul ei va depinde de ea, aşa cum tatăl ei depinde de tine. Băiatul tău va căuta o soţie la fel de supusă ca tine. Şi va fi exact tot ce deteşti la soţul tău, chiar dacă nu vrei să recunoşti. Tema de reflecţie este: Ce faci cu viaţa ta? Dar cu a copiilor tăi? Şi de ce?
