Codul bunelor maniere

Ştim că nu e frumos să vorbim în timp ce mestecăm, să ascultăm muzică fără căşti în mijloacele de transport în comun şi orice spaţii publice, să aruncăm pe jos ambalaje de alimente sau alte gunoaie. Mulţi dintre noi au învăţat aceste reguli elementare de politeţe încă din copilărie. Dar în ce împrejurări e acceptabil să fumezi din ţigara electronică şi în care nu? Când şi cum poţi vorbi la telefonul mobil fără a fi considerat prost-crescut? E OK să-ţi laşi scaunul pe spate când călătoreşti cu avionul? E clar, codul manierelor are nevoie de o actualizare, pentru a cuprinde şi aceste noi provocări ale existenţei contemporane.

Ceea ce numim „bunele maniere” reprezintă, desigur, o convenţie. Dar asta nu înseamnă că sunt lipsite de importanţă, că ar fi un moft. Ele au apărut în contextul condiţiei de fiinţă socială a omului, în scopul de a ne face viaţa mai uşoară tuturor. Reducând tensiunea, atenuând fricţiunile sociale, diminuând stresul, micşorând şansele de conflict, netezind calea spre cooperare, bunele maniere au avut mereu un rol esenţial în viaţa speciei umane. Cu cât sunt mai mulţi cei care respectă codul stabilit la un moment dat, cu atât relaţiile sociale se desfăşoară mai lin, mai puţin tensionat, mai productiv.

Dar regulile de bună purtare n-au fost mereu aceleaşi, au evoluat odată cu lumea, cu societatea, reflectând schimbările prin care treceau comunităţile umane. Iar azi ne aflăm într-o fază în careschimbările rapide aduse de progresul tehnologic dau naştere la fel de fel de „noutăţi” care trebuie incorporate în codurile de maniere, pentru a face viaţa cât mai uşor de suportat, pentru cât mai mulţi dintre noi.

Avem nevoie de un nou ghid al manierelor, e clar. Să recurgem, aşadar, la unul cu tradiţie, unul dintre cele mai vechi şi respectate „branduri” în domeniu: Debrett's.

Debrett's a publicat, începând de la mijlocul secolului trecut, o serie de ghiduri de etichetă, mai generale sau mai specializate pe diferite culturi ale lumii sau pe diverse aspecte ale vieţii.

Recent, ca răspuns la foarte numeroasele mesaje prin care oamenii cereau lămuriri asupra comportamentului recomandabil în diferite împrejurări, editura a publicat un „manual de etichetă”, de aproape 500 de pagini - Debrett's Handbook -, în care sunt tratate şi aspecte actuale care creează confuzie chiar şi în cazul persoanelor bine educate şi realmente dornice să se comporte civilizat.

Nou-apărutul manual Debrett’s are la bază analiza a peste 10.000 de întrebări puse de oamenii din întreaga lume în ultimele 12 luni, privind comportamentul civilizat în diferite situaţii.

Comentând apariţia cărţii, într-un articol recent, Jo Bryant, editorul care a compilat regulile cuprinse în acest ghid modern, spunea:

„Numărul întrebărilor primite demonstrează el singur că manierele sunt încă excepţional de importante pentru oameni. A şti cum să te comporţi în diferite situaţii sociale poate însemna să păşeşti pe un adevărat teren minat, dar elementul-cheie este să ţii seama întotdeauna de cei din jurul tău.”

Iată câteva dintre recomandările manualului Debrett's legate de folosirea unor dispozitive şi facilităţi specifice vieţii moderne.



Telefonul mobil

Folosirea telefonului mobil este o problemă dezbătută deja de ani buni, de când acest dispozitiv a intrat în viaţa noastră, însoţindu-ne permanent, şi pe stradă, şi la serviciu, până şi în dormitor.
(Foto: Shutterstock.com)

A evita să-l folosim în timpul mesei, în cursul unui interviu de angajare, la teatru sau cinematograf, galerii de artă sau orice loc în care se cere linişte sunt deja recomandări cunoscute (chiar dacă nu întotdeauna respectate). Dar se pot ivi şi situaţii mai „nuanţate”, după cum o dovedesc întrebările puse de public editurii, întrebări cărora Debrett’s le dă un răspuns în noua sa carte. Conform manualului Debrett’s, e nepoliticos în general să dăm mai multă atenţie telefonului mobil decât unei persoane în carne şi oase, motiv pentru care ar trebui să punem deoparte telefonul nu numai când luăm masa în compania altcuiva, ci şi atunci când plătim la casă într-un magazin, de exemplu.



Ţigara electronică

Dacă utilizarea civilizată a telefonului mobil ocupă primul loc printre preocupările indicate de întrebările venite din partea publicului, pe locul al doilea se află unul dintre cele mai „proaspete” obiceiuri moderne, încă foarte nou şi, de aceea, generator de nedumeriri şi necesitând o clarificare: fumatul ţigărilor electronice.


Acestea n-ar trebui niciodată fumate în spaţiile de lucru de la serviciu, deoarece cei care fumează astfel creează impresia că nu se concentrează la treabă şi, în acelaşi timp, îi distrag şi îi deranjează pe colegii lor, afirmă ghidul Debrett’s.



Scaunul din avion

Multe întrebări s-au referit la înclinarea spre spate a spătarului scaunul din avion – realmente o problemă care îi sâcâie pe oameni. Înmulţirea deplasărilor cu avionul, reducerea progresivă, în ultimele decenii, a spaţiului dintre rândurile de scaune (deoarece companiile aeriene încearcă să înghesuie cât mai mulţi pasageri într-o aeronavă) şi preocuparea tuturor de a-şi asigura un pic de confort în timpul zborului, mai ales că oamenii călătoresc pe rute din ce în ce mai lungi, a dus la apariţia tot mai frecventă a unor „frecuşuri” şi chiar conflicte deschise între cei care vor să stea tolăniţi şi cei din spatele lor, cărora spătarul înclinat le apasă dureros genunchii.

O dovadă că această problemă există este lansarea unor dispozitive speciale destinate a-i împiedica pe pasageri să-şi încline scaunele şi a-i proteja astfel pe cei din spate de invadarea spaţiului lor. Unul dintre ele este Knee Defender, comercializat de compania americană Gadget Duck; constă din două piese de plastic care se fixează pe suporturile metalice ce susţin măsuţa din spătarul scaunului din faţă.

Dar asemenea dispozitive sunt şi ele un subiect de controversă (unii consideră că şi folosirea lor, plasându-le „pe şest” pe scaunul din faţă, e o impoliteţe) şi poate duce la discuţii în contradictoriu între pasageri, iar anul acesta au avut deja loc, din această cauză, câteva incidente serioase

Primul a avut loc pe 24 august 2014,în SUA; din cauza unui astfel de conflict, care a degenerat într-o ceartă violentă între doi pasageri, un avion al companiei United Airlines, care zbura pe ruta Newark-Denver, a fost nevoit să devieze de la traseul de zbor şi să aterizeze la Chicago. De atunci, au mai avut loc câteva incidente asemănătoare, soldate cu devieri de la traseu şi aterizări de urgenţă pe alte aeroporturi, pentru a-i debarca pe cei implicaţi în conflict. (Culmea este că, după incidentul de la 24 august 2014, vânzările de Knee Defender au sporit semnificativ.)

Pentru a evita asemenea situaţii, foarte păgubitoare pentru companiile de transport, mai multe dintre acestea au interzis utilizarea dispozitivului Knee Defender la bordul avioanelor lor.

Dar aceste interdicţii, evident, nu rezolvă problemele puse de scaunele rabatabile, mai ales când acestea sunt ocupate de pasageri prost-crescuţi, care, fără niciun avertisment, îşi înclină brusc spătarul, lovindu-I peste genunchi pe pasagerul din spate sau vărsând cafeaua pe care acesta o ţinea pe măsuţa prinsă de spătar ori întrerupându-i brutal activitatea la laptop-ul aşezat pe aceeaşi măsuţă.
(Foto: Shutterstock.com)

A început să se discute deja despre eliminarea scaunelor rabatabile pe anumite zboruri, un mic număr de companii aeriene au adoptat noi modele de scaune (mai puţin susceptibile de a deranja pasagerii din spate când cei din faţă vor să stea ceva mai întinşi), altele au renunţat la scaunele rabatabile pe cursele de scurtă durată, dar, pentru marea majoritate a călătorilor, problema încă persistă, agravată de „spaţiul pentru picioare” tot mai mic pe care îl au la dispoziţie. (Dacă, în urmă cu câteva decenii, acest spaţiu era, în avioanele liniilor aeriene americane, de 86 cm, acum s-a redus, în unele cazuri, la 71 cm.)

Până la rezolvarea problemei de către companiile aeriene însele, o soluţie ar putea-o constitui, în multe situaţii, tot încercarea de a negocia paşnic, în spiritul bunelor maniere, cu ajutorul convenţiilor sociale (numai să vrea toată lumea să le respecte, ca să existe un „limbaj” comun).

Ce spune ghidul Debrett’s în această privinţă? „E egoist să vă înclinaţi spre spate spătarul scaunului în cursul zborurilor care au loc în timpul zilei. Evitaţi, de asemenea, să loviţi cu picioarele în spătarul scaunului din faţă sau să vă ridicaţi ajutându-vă de el.”


În cursul zborurilor de noapte, o convenţie nescrisă permite, în general, înclinarea spre înapoi a scaunului, după ce s-au stins luminile, cu grijă, pentru a nu deranja pasagerii din spate. Nu-i luaţi pe nepregătite, avertizaţi-i cumva (cu ocazia asta vă şi uitaţi cine stă acolo (dacă sunt persoane corpolente şi/sau foarte înalte, cu picioare lungi, atunci s-ar putea să trebuiască să vă mulţumiţi cu o înclinare mai mică a scaunului – asta e, aţi avut ghinion, dar sunt multe alte lucruri mai rele în viaţă).

Problema scaunelor rabatabile şi a spaţiului din avion este realmente una dificilă, dar merită să încercăm să o rezolvăm paşnic; la urma urmei, drumurile cu avionul sunt oricum inconfortabile, de ce să le facem şi mai stresante printr-o ceartă pe tema spătarului de la scaun?

sursa

Devianta sociala si delicventa

În plan teoretic-conceptual s-au reelaborat şi redefinit noţiuni şi concepte de bază ale criminologiei, fundamentându-se un cadru general etiologic al infracţionalităţii, iar în plan metodologic s-au elaborat şi validat metode de investigaţie a diferitelor tipuri de manifestări şi comportamente antisociale, identificând şi evaluând factorii şi mecanismele care le generează sau favorizează, atât ca fenomen de grup, cât şi ca manifestare specifică a comportamentului individual.
Împreună cu celelalte ramuri ale ştiinţelor sociale, psihologia judiciară îşi propune să contribuie la aprofundarea cunoaşterii structurii şi funcţionalităţii microgrupurilor infracţionale, a zonelor vulnerabile ale acestora, pentru prevenirea, contracararea şi destrămarea lor.

Orice societate are o serie de norme scrise sau nescrise prin intermediul cărora poate aprecia dacă o anumită conduită sau un anumit act, este adecvat sau nu, se înscrie sau nu în modelul cultural prescris pentru toţi membrii ei. Aceste norme stabilesc modalităţile de sancţiune pentru toate conduitele sau actele care nu corespund aşteptărilor societăţii (unele sancţiuni se aplică în mod instituţionalizat, altele se aplică prin mecanisme neoficiale, informale).
Dacă am defini toate aceste conduite ori acte ca abateri de la normele de orice fel, am putea afirma că orice societate se confruntă, în cursul dezvoltării ei, cu manifestări de devianţă.

Devianţa desemnează nonconformitatea, încălcarea normelor şi regulilor sociale. Aceasta are o sferă mult mai largă decât criminalitatea, infracţionalitatea sau delincvenţa (denumită şi “devianţă penală”), deoarece include nu numai încălcările legii penale, ci toate deviaţiile de la comportamentul socialmente acceptat şi dezirabil (Rădulescu, 1994).

Comportamentul deviant este un comportament “atipic”, care se îndepărtează sensibil de la poziţia standard (medie) şi transgresează normele şi valorile acceptate şi recunoscute în cadrul unui sistem social. Diagnosticarea comportamentului deviant depinde de natura normelor sociale, de gradul de toleranţă al societăţii respective, ca şi de pericolul actual sau potenţial pe care îl prezintă devianţa faţă de stabilitatea vieţii sociale.

Devianţa nu poate fi înţeleasă ca fenomen sau ca un comportament detaşat de contextul social. Fiind intim legată de condiţiile fundamentale ale oricărei vieţi sociale, devianţa reprezintă un fenomen normal în cadrul evoluţiei societăţii, a moralei şi a dreptului, iar individul deviant nu trebuie considerat neapărat ca o fiinţă nesocializată, ca un element parazitar, neasimilabil, introdus în corpul societăţii, el avînd uneori rolul unui agent reglator al vieţii sociale (Durkheim, 1974). Devianţa, desemnând distanţarea semnificativă de la normele de conduită şi de la valorile sociale acceptate într-un spaţiu cultural determinat, într-o anumită societate şi la un moment dat, are atât o semnificaţie negativă, disfuncţională, cât şi una pozitivă, funcţională. În unele situaţii devianţa facilitează funcţionarea societăţii. Cei din afara rândurilor îi determină pe cei din “coloană” să fie mai uniţi. Altfel spus, devianţa consolidează conformarea, sancţionează, certifică normalitatea.
Extensia, intensitatea şi gravitatea devianţei sociale depind, în mare măsură, de valorile şi normele care sunt încălcate, precum şi de reacţia publică faţă de aceste abateri şi încălcări. De aceea, evaluarea devianţei sociale se face pornind de la procesul de elaborare a normelor şi regulilor de conduită şi terminând cu intensitatea reacţiei sociale faţă de încălcarea acestora.

În ansamblul formelor de devianţă socială se include şi delincvenţa (infracţionalitatea sau criminalitatea), care afectează cele mai importante valori şi relaţii sociale protejate de normele juridice cu caracter penal. Aceasta reprezintă ansamblul actelor şi faptelor care, încălcând regulile juridice penale, impun adoptarea unor sancţiuni negative, organizate, din partea agenţilor specializaţi ai controlului social (poliţie, justiţie etc.).
Chiar dacă delincvenţa apare ca un fenomen juridic, reglementat prin normele dreptului penal, ea este primordial, un fenomen social având consecinţe negative şi distructive pentru securitatea indivizilor şi grupurilor.

Delincvenţa este un fenomen deosebit de complex, incluzând o serie de aspecte şi dimensiuni de natură statistică, juridică, sociologică, psihologică, economică, prospectivă şi culturală (Banciu, 1995 ):
a).dimensiunea statistică - evidenţiază starea şi dinamica delincvenţei în timp şi spaţiu, prin evaluarea şi măsurarea în procente, medii, serii de distribuţie şi indici ai diferitelor delicte şi crime, şi corelarea acestora cu o serie de variabile şi indicatori cu caracter social, ecologic, cultural, geografic etc.;
b).dimensiunea juridică - evidenţiază tipul normelor juridice violate prin acte şi fapte antisociale, periculozitatea socială a acestora, gravitatea prejudiciilor produse, intensitatea şi felul sancţiunilor adoptate, modalităţile de resocializare a persoanelor delincvente;
c).dimensiunea sociologică - centrată pe identificarea şi prevenirea socială a delictelor şi crimelor, în raport cu multiple aspecte de inadaptare, dezorganizare şi devianţă existente în societate şi cu formele de reacţie socială faţă de diferitele delicte;
d).dimensiunea psihologică - evidenţiază structura personalităţii individului delincvent şi individului normal, motivaţia şi mobilurile comiterii delictului, atitudinea delincventului faţă de fapta comisă (răspunderea, discernământul etc.);
e).dimensiunea economică sau “costul crimei” - evidenţiază consecinţele directe şi indirecte ale diferitelor delicte din punct de vedere material şi moral (costurile financiare acordate victimelor, martorilor, reparaţiei bunurilor etc.);
f).dimensiunea prospectivă – evidenţiază atât tendinţa generală de evoluţie a delincvenţei, cât şi tendinţa anumitor indivizi şi grupuri sociale spre delincvenţă;
g).dimensiunea culturală – se referă la relativitatea criteriilor normative şi culturale cu care este investită delincvenţa în diverse societăţi şi culturi. Există diferenţe sensibile din punct de vedere cultural, în definirea anumitor acte ca periculoase şi în evaluarea intensităţii şi gravităţii acestora. Gradul de periculozitate al unui comportament antisocial depinde, în mare măsură, de caracterul coercitiv sau, dimpotrivă, permisiv al normelor sociale. Marea diversitate şi variabilitate a culturilor implică deci, comportamente eterogene din punct de vedere al semnificaţiei lor sociale, moralitatea, imoralitatea, binele sau răul fiind într-o strânsă legătură cu normele şi valorile grupului respectiv. ”Normalul” este reprezentat de comportamentele socialmente acceptabile, compatibile cu modelele culturii din care face parte individul.

Sistemul nostru penal utilizează expres noţiunea de infracţiune, nu de delict sau crimă. Prin articolul 17 din Codul Penal al României, infracţiunea este definită ca o “faptă care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală “.

Din punct de vedere psihologic, infracţiunea reprezintă o manifestare comportamentală deviantă, ce constă în încălcarea unor norme codificate de către societate, manifestare cu conţinut antisocial, faţă de care se iau anumite atitudini, prin aplicarea de sancţiuni penale (Popescu-Neveanu, 1978).
Cercetarea psihologică trebuie să cuprindă în aria sa descifrarea diferitelor dimensiuni psihologice cu accent pe motivaţie, afectivitate, pe descifrarea personalităţii în ansamblul său.

A înţelege omul înseamnă a recunoaşte inegalitatea înzestrării native a indivizilor, fapt ce trebuie să ne conducă la diversificarea, nuanţarea şi individualizarea cantitativă şi calitativă a acţiunilor educative.

De asemenea, inegalitatea şi neomogenitatea mediilor sociale, de provenienţă, exercită presiuni diferite cantitativ şi calitativ asupra indivizilor, ceea ce le conferă anumite limite individuale în privinţa rezistenţei faţă de restricţii, fie ele morale sau legale.

sursa

7 greseli pe care le fac sotiile maritate cu un gamer

Sunt fosta soţie a unui gamer. Sper că nu asta va rămâne eticheta mea pe viaţă, dar în acest moment asta sunt. Şi scriu aceste rânduri pentru toate nevestele de gameri care n-au curaj să se privească în oglindă şi să recunoască adevărul vizibil din exterior. Anume, că nu duc o viaţă normală lângă o persoană ce-şi construieşte toate rutinele în jurul şi în scopul propriei plăceri de a se rupe de realitate şi de a trăi într-un univers paralel în care şi şoarecii pot fi lei-paralei.

Fac această listă la care vă rog să reflectaţi, dacă trăiţi cu un gamer. Nu mă refer la cel ce se joacă o dată pe săptămână câteva ore, ca să se destindă, ci la cei ce trăiesc strict ca să se joace. Cei care se trezesc noaptea pentru că e programat un raid. Cei care nu se ridică de la birou cu orele, nu pentru că ar lucra, ci pentru că sunt prea prinşi în joc. Cei ce reuşesc să adoarmă buştean chit că îi laşi cu un bebeluş pentru câteva ore. Cei pe care trebuie să-i zgudui ca să se trezească din somn şi să se ducă la serviciu. Cei pe care trebuie să îi suni seara să le aminteşti că îi aştepţi, amănunt pe care ei îl uită, pentru că, nu-i aşa… şi la serviciu există computere şi internet şi deci acces la jocurile lor dragi.

1.Toate nevestele de gameri speră că până la urmă soţul va recunoaşte că are o problemă.

86 la sută dintre cei dependenţi de internet, inclusiv gamerii, suferă de o boală mintală asociată dependenţei lor. Adevărul e că pentru ei faptul că se joacă pe computer nu e o problemă. Bărbaţii au o viziune foarte clară asupra lucrurilor care li se cuvin doar pentru că există. Între aceste “daturi” se numără şi dreptul la “timp pentru mine însumi”, timp pe care rareori li-l acordă soţiilor lor, dreptul la a dormi mai mult în week-end (indiferent cât de devreme se scoală cel mic în fiecare zi a săptămânii sau cât de obosită e consoarta), dreptul la linişte atunci când dorm la ore la care alţii poate fac chestii banale, ca înlocuitul unui furtun de duş sau un tenis cu copiii în parc şi, mai ales, dreptul la respect din partea tuturor celor ce-i înconjoară, pentru că sunt “tata”, “capul familiei” “bărbatul în casă”, chit că de multe ori sunt doar musafiri în propriile lor “castele”. Nu, ei nu consideră că au vreo problemă. Ei aleg să se joace. Până la urmă, ce rău fac? E mai bine să se ducă la bere cu băieţii? E mai bine să zacă în pat la TV? Ce rău fac ei?


2. Unele neveste de gameri se tem să dea cu computerul de perete.

Soţul uneia dintre colegele mele avea un playstation. Spun avea, pentru că a treia oară când colega mea l-a rugat să stea cu copilul şi el a zis “nu pot acum”, colega a luat consola şi a izbit-o de perete. A pus apoi mâna pe plasmă. Desigur, acestea sunt măsuri extreme. Eu nu cred în distrugerea bunurilor, însă se pare că gesturile extreme, în situaţii extreme, au succes. E fără îndoială, o declaraţie făţişă de război cu gamerul. A se folosi doar dacă vă asumaţi războiul.

3. Unele neveste de gameri se tem că soţii lor vor deveni violenţi şi de aceea îi lasă în plata Domnului

O prietenă mi-a spus că atunci când nu mai poate, când soţul o amână, când n-o bagă în seamă, mai apasă pe butonul de restart al calculatorului, în semn de protest. E doar o exprimare a frustrării adunate în multele dăţi când vorbeşte singură, ca un radio lăsat pornit pe frigider, semn că e cineva acasă. “Era să mi-o şi iau odată”, mi-a zis. Întrebarea mea pentru toate aceste femei este “Ce aştepţi? Chiar să te lovească?”. Un bărbat care ridică mâna la soţia lui, fie şi doar ca ameninţare, este ca o bombă cu ceas. Sfidarea gamerului agresiv (“Hai, dă, să te văd!”) e poate metoda cea mai periculoasă dintre toate, dar are efect. Utilizaţi-o doar dacă sunteţi în stare să-i faceţi faţă la o eventuală încăierare. Fiţi gata să părăsiţi incinta în fracţiuni de secundă dacă palma chiar cade. După prima, a doua palmă e doar o chestiune de timp. Lăsaţi-i în plata Domnului şi veţi observa că argumentul mâinii ridicate va fi utilizat din ce în ce mai des. Puneţi-i bagajele la uşă şi oferiţi-i un timp de gândire după prima discuţie în care a ridicat mâna şi există posibilitatea să nu mai încerce. Sau, dimpotrivă, să se rupă pisica în două.

4. Unele neveste de gameri consideră că nu se vor descurca singure, în special dacă au un copil, fără aportul financiar al soţului.

Acesta este doar un mit. Gamerii sunt consumatori de resurse. Cei ce au un serviciu stabil pe care nu şi-l pierd din pricina întârzierilor repetate la program sau a indisciplinei, ori pentru că se joacă şi la lucru, contribuie, e adevărat, la bună starea familiei, prin banii pe care îi lasă pe masă în fiecare lună. Dar a fi căsătorit nu înseamnă doar să ne plătim împreună facturile. Înseamnă şi să facem lucruri împreună, să avem planuri comune, activităţi comune, vacanţe, brainstorming-uri pentru probleme ce privesc întreaga familie. O căsnicie în care unul din soţi are doar obligaţii, iar celălalt doar drepturi, nu este o căsnicie, ci doar un contract foarte păgubos pentru cel împovărat de obligaţii. N-am să spun niciodată că e uşor să te rupi de al doilea salariu din casă. Din punct de vedere financiar, anul acesta a fost pentru mine un carusel ameţitor. Dar am supravieţuit. Facturile mele sunt mai mici decât înainte. Nu mai cheltui bani din bugetul casei pentru ţigările şi cafeaua lui. Costurile coşului zilnic s-au micşorat, pentru că am învăţat să trăiesc cu strictul necesar, menit să mă ţină în picioare. În niciuna din zile nu am făcut foamea. N-am rămas în pană de benzină. Am putut să-i asigur copilului tot ce îi trebuie, de la o grădiniţă bună, până la hăinuţe noi, cărţi, jucării şi mini-vacanţe.

Eu, ca individ, am crescut mult. Am reuşit anul acesta să fac mai multe lucruri decât în toţi anii anteriori. Am cunoscut oameni minunaţi şi am avut oportunităţi pe care nu le-am lăsat să treacă doar pentru că soţul meu, gamer, nu considera că merită timpul şi energia investite. Ziarul Copiilor e unul dintre proiectele în care fostul meu soţ nu a crezut. Mutarea blogului pe domeniul propriu a durat 2 săptămâni, din clipa în care am hotărât să fac ceva cu domeniul cumpărat pe vremea când eram măritată cu un gamer, anume în 2007. Anul acesta, care tocmai se va încheia (pentru că îmi măsor timpul din ziua în care El a ieşit pe uşa casei noastre), a fost istovitor, dar bun. Bun din toate punctele de vedere. Deci, se poate. Dacă eu am putut, dacă n-am murit şi nici nu zac prin spitale, înseamnă că se poate. Costă, dar se poate.



5. Unele neveste de gameri se agaţă de iluzia că sunt măritate şi asta le conferă un statut social mai acceptabil decât cel al unei femei divorţate, cu un copil sau doi în grijă.

Sunteţi măritate doar în acte. Dar gamerii nu merg cu voi în concedii, pentru că smulşi din faţa computerelor, ei se plictisesc. Nu merg la teatru, pentru că teatrul e o chestie falsă. Nu merg la film, pentru că pot descărca acasă orice film. Nu merg cu voi la nunţi, la petreceri, pentru că e doar o pierdere din timpul lor de joc şi din banii familiei, pentru că religia, tradiţiile, spiritualitatea, le sunt străine, le neagă sau le ignoră. Gamerii nu prea au prieteni în viaţa reală, cu excepţia celor care, ca şi ei, se joacă. Gamerii nu sunt persoane pe care te poţi baza, nu acceptă responsabilităţi şi singurele rutine pe care le conştientizează sunt cele ce ţin strict de nevoile lor de joc. Rareori vă însoţesc la cumpărături, cel mult cară sacoşele de la scară până sus. Dacă merg cu voi, nu se simt bine în mulţime, se grăbesc, n-au răbdare să se uite la produse, nu le priesc spaţiile aglomerate şi vor acasă. De fapt, sunteţi singure, cam 16 ore pe zi.

6. Unele neveste de gameri cred că nu există tată mai bun pentru copiii lor decât cel biologic.

Un gamer este un tată absent. Nu face lecţii cu copiii. Nu-i scoate la teatru. Nu are răbdare. Nu se implică. Nu iese în parc, pentru că ziua, de obicei, se odihneşte. Nu petrece prea mult timp cu copiii, pentru că nu ştie să se joace cu copiii, deşi asta face tot timpul, se joacă. În cel mai bun caz, îşi ia copiii în braţe şi îi introduce în minunata lume a jocurilor pe computer. Un tată gamer rareori ştie care sunt bolile de care a suferit copilul, rareori va ţine minte să îi dea un medicament la o anumită oră, dacă îi este lăsat copilul în grijă, rareori va renunţa la joc pentru a asculta ce a mai inventat ăla micu, rareori va merge la serbările de sfârşit de an şi, în general, se va mândri cu copiii lui doar când va dori să pozeze în bărbatul familist. A fi tată înseamnă mai mult decât procesul procreerii. Înseamnă pamperşi schimbaţi, năsucuri şterse, mers aplecat cu copilul atârnat de degete, a fi tată înseamnă tot ceea ce presupune “a fi mamă”. Singurul lucru pe care un tată nu îl poate face pentru copilul lui este să îl alăpteze. În rest, bărbaţii sunt perfect capabili să facă orice face o femeie pentru un copil. Dar, puţini sunt cei ce vor să şi facă. Tendinţa generală e să facă prost sau extrem de lent, ca să vă determine să nu mai apelaţi la el. Un bărbat (nu musai gamer) vă poate spune că nu este instalator să repare robineţi, nu e electrician să repare prize, nu se ocupă de chestiile pentru care nu are instrucţia necesară, dar va avea pretenţia ca femeia lui să fie şi o bună menajeră, şi o fiinţă spirituală şi cu simţul umorului, şi o bucătăreasă desăvârşită, şi o umbră tăcută gata să îl servească după cum îi e voia. De cele mai multe ori, bărbatul acesta este român. Şi este aşa pentru că mama lui l-a învăţat că e unic, irepetabil şi are drepturi. Sau pentru că soţia a făcut totul pentru el, de teamă să n-o părăsească. Luaţi asupra voastră toate îndatoririle casnice, în special creşterea copiilor şi veţi duce la maturitate fii şi fiice pentru care normalul înseamnă ceea ce văd în casa voastră. Tată nu e cel ce contribuie cu un spermatozoid. Cel ce e prezent şi activ până când puiul stă pe picioare de unul singur şi rămâne prezent şi activ toată viaţa, acela este un tată adevărat.

7. Unele neveste de gameri accepta să doarmă singure în patul conjugal sau se mută în camera copiilor, pentru că prea des soţul adoarme pe canapea, în camera cu computerul.

Unul dintre deliciile căsniciei e împărţirea patului cu soţul. Dormitul în acelaşi pat are avantaje şi dezavantaje. Începem cu dezavantajele. Unii soţi sforăie. Alţii te dezvelesc. Unii au idei în miez de noapte, tocmai când tu pici frântă după o zi cu casă, serviciu, piaţă, şmotru, ăla micu’ şi alte bucurii cotidiene. Acest din urmă argument face tranziţia spre avantaje. Pentru că uneori, un sărut în miez de noapte, când pruncii dorm, e un bun început. Dormitul împreună, contactul fizic, îmbrăţişările, sărutul de noapte bună, trezitul în acelaşi pat – într-un cuvânt, intimitatea sudează cuplul. Acceptă ca soţul tău să fure trei ore de somn pe noapte, pe canapeaua din sufragerie şi poţi spune “adio” intimităţii. Renunţă la intimitate şi te vei pricopsi cu un coleg de apartament pe viaţă. O fi bine?

Acesta e doar vârful iceberg-ului. Viaţa cu un gamer nu este uşoară, oricât se străduiesc nevestele lor să se mintă că e ok. Gamerii au simţul umorului, sunt copilăroşi, sunt inteligenţi, observă detalii, rezistă la oboseală, te fac să râzi, emană nevoia de protecţie, răscolesc sentimentele materne din orice femeie, dacă te prefaci interesată, sunt gata să te tragă în lumea lor, îţi povestesc ce planete au mai cucerit sau ce strategii or să aplice, ce mişto a fost la raid şi în cât timp mai creşte în level personajul cu care te înşeală. Sau tac. Sunt doar umbra morocănoasă, persoana cu care te ciocneşti dimineaţa în sufragerie, cel care speri, speri, speri că se va trezi într-o dimineaţă şi va vedea că tu eşti tot acolo şi atunci te va redescoperi, se va reîndrăgosti de tine, va fi recunoscător că în tot timpul ăsta ai fost puternică, ai avut grijă de casă şi de copiii voştri şi va aprecia efortul tău de a rămâne pe loc. Te va vedea cu adevărat.

Mie nu mi s-a întâmplat. Sunt şanse bune să nu ţi se întâmple nici ţie. Dacă taci şi laşi lucrurile aşa cum sunt, cu siguranţă, nimic nu se va schimba.

Acest articol nu este o pledoarie pentru divorţ. E doar o aducere aminte că timpul trece şi nu întinereşti. Dacă ai copii şi renunţi la tine ca femeie, ca individ şi te dedici exclusiv rolului tău de mamă, te închizi în ei, nu uita că aceştia vor creşte şi vor pleca într-o zi şi te vei trezi pe la cincizeci de ani, singură cu gamerul tău. Care va continua să se joace. Până la epuizare. Până când ceva dramatic cu adevărat se va întâmpla, ceva care să fie echivalentul unui şoc electric. Şi asta poate fi: moartea ta. Moartea lui. Moartea unuia din părinţi, sau, mai dramatic, moartea unui copil.

Închei aici cu o ultimă temă de reflecţie: copiii tind să imite la maturitate ceea ce au văzut acasă la mama şi la tata. Dacă tu iei asupra ta tot, fetiţa ta va considera că ăsta e rolul femeii. Va căuta instinctiv un bărbat la fel ca tatăl ei, un bărbat pentru care ea să fie puternică. Se va simţi iubită şi împlinită doar în măsura în care partenerul ei va depinde de ea, aşa cum tatăl ei depinde de tine. Băiatul tău va căuta o soţie la fel de supusă ca tine. Şi va fi exact tot ce deteşti la soţul tău, chiar dacă nu vrei să recunoşti. Tema de reflecţie este: Ce faci cu viaţa ta? Dar cu a copiilor tăi? Şi de ce?